EDITORIAL Rusia: O perspectivă europeană

Ţările Europei au fiecare, în istoria lor, un capitol separat pentru relaţia cu Rusia. În majoritatea cazurilor o istorie zbuciumată, marcată de conflicte şi confruntări, de alianţe, victorii şi înfrîngeri. În competiţia dintre marile puteri ale continentului, pe care s-a structurat istoria ultimelor două secole şi jumătate, Rusia apare mereu ca un jucător esenţial. Ţările mici ale continentului au fost cel mai adesea victime ale acestor încleştări ale titanilor, suportînd consecinţele politicii expansioniste, de represalii sau de alianţe cu caracter de protectorate regionale dezvoltate de Rusia, Germania, Franţa sau Marea Britanie. Cu o vocaţie imperială niciodată repudiată, atît politică, cît şi spirituală, Rusia şi politica ei europeană au fost pentru unii umbrela protectoa­re a pan-slavismului, iar pentru alţii, coşmarul ocupaţiei şi represiunii; pentru unii putere civilizatoare, stîlp al ortodoxis­mului, pentru alţii demolator de state şi culturi locale, putere ocupantă şi opresor prin excelenţă. Capitolul de istorie recentă a Rusiei, început după prăbuşirea Uniunii Sovietice, se derulează, desigur, în condiţii istorice radical diferite. Cu toate acestea, nu va putea şterge cu buretele trecutul, chiar dacă promite alte pers­pective. Din aceste motive, dezvoltarea unei politici cu Rusia, la nivelul Uniunii Europene, este o şansă istorică unică. Una dintre puţinele soluţii disponibile pentru ca relaţiile statelor europene cu Rusia să nu se mai deruleze în vechile canoane, sub presiunea mereu prezentă a deficitelor istorice sau sub spectrul apăsător al unei viitoare confruntări. Uniunea Europeană, mai ales din a doua jumătate a anilor "90, a dezvoltat instrumente politice şi economice tot mai complexe, pentru a modela relaţiile cu Rusia într-un cadru de cooperare stabil, predictibil şi, desigur, avantajos ambelor părţi. La 1 Decembrie 1997 a putut fi semnat, astfel, primul Tratat de Parteneriat şi Cooperare între UE şi Rusia, pentru o durată de zece ani.

Zilele acestui sfîrşit de săptămînă vor fi folosite de cele două părţi pentru a face bilanţul primului deceniu de cooperare, într-o lume radical diferită de cea a războiului rece, şi pentru a negocia viitoarea formulă instituţională de cooperare.

Intensitatea şi perspectivele cooperării, chiar şi pe durata acestui deceniu, nu au fost cîtuşi de puţin constante, ori din cale-afară de senine. Politica Rusiei a parcurs restructurări masive, a cedat tentaţiei recuperării imediate a influenţei în fostul spaţiu al vecinătăţii imediate, respectiv al Europei Centrale şi de Sud-Est, a dezvoltat, pe de altă parte, parteneriate speciale, cum este cel cu Germania; a oscilat între menţinerea unei strînse cooperări strategice cu Statele Unite şi competiţia cu America pe anumite spaţii geo-strategie, mai ales Golful Persic şi Orientul Mijlociu; s-a reorientat masiv în privinţa mijloacelor de acţiune şi realizare a obiectivelor sale, de la cele de forţă, militare, la cele economice, convenţionale şi ne-convenţionale; şi-a redefinit poziţiile pe frontul cooperării în domeniul informaţiilor şi al luptei împotriva terorismului. În aceste condiţii, abia în a doua parte a deceniului de valabilitate a actualului Tratat cu UE s-a putut defini un concept mai precis, cu orizont mai clar, privind domeniile şi obiectivele cooperării. Cu ocazia reuniunii bilaterale de la Sankt Petersburg, din mai 2003, a fost concretizată ideea unui spaţiu comun de cooperare cu Rusia, definit pe patru dimensiuni: libertăţi, securitate şi justiţie; securitate în plan extern; economie; cercetare, educaţie şi cultură. Din anul 2000 fusese lansat dosarul cooperării energetice, de importanţă strategică pentru ambele părţi. Doi ani mai tîrziu, în mai 2005, părţile au convenit, de asemenea, un plan de acţiune pe termen mediu şi lung, menit să concretizeze, să dea substanţă cooperării în cele patru dimensiuni ale spaţiului de cooperare. Instrumentul decizional ataşat acestui proiect este Consiliul de Parteneriat şi Cooperare, instituit în relaţia Rusia-UE, care are reuniuni la cel mai înalt nivel de două ori pe an, dar lucrează practic fără intermitenţe la nivel de miniştri şi experţi. Dacă acest proiect este luat în serios şi realizat, desigur pas cu pas, pe etape şi funcţie de capacitatea părţilor de a susţine implementarea lui, se conturează posibilitatea creării de facto şi poate şi de jure a unui spaţiu integrat de cooperare UE-Rusia, în care să funcţioneze cele patru libertăţi fundamentale ce caracterizează spaţiul intern al UE, respectiv libertatea de mişcare a persoanelor, mărfurilor, capitalurilor şi serviciilor. Desigur, un asemenea obiectiv nu poate fi realizat doar într-un deceniu, dacă ţinem cont că UE a recunoscut statutul de economie de piaţă pentru Rusia abia în noiembrie 2002. Perspectiva de termen lung, însă, aceasta este.

La ora prezentei reuniuni, atmosfera curentă în relaţiile Rusiei cu UE nu se află chiar sub cele mai bune auspicii. Concretizarea şi mai ales stabilizarea cooperării în domeniul energetic nu au adus încă rezultatele scontate. Pe de o parte, Rusia a generat uriaşe suspiciuni, în urma episoadelor de manipulare a aprovizionării cu petrol şi gaze, generate, aparent, de disputele sale cu Ucraina şi Belarus. Europenii au reacţionat însă masiv şi au trecut, în sfîrşit, la elaborarea unei politici energetice coordonate care, în maximum două decenii, ar trebui să elibereze continentul de supra-dependenţa faţă de sursa de aprovizionare rusă. Pe de altă parte, dorinţa europenilor de a vedea piaţa energetică internă din Rusia mult mai permeabilă, flexibilă şi mai uşor abordabilă de către investitorii şi jucătorii europeni în domeniu, s-a izbit de un zid al refuzului, mai gros decît cel ce în­conjoară Kremlinul. Adminis­traţia Putin nu a făcut niciun secret din faptul că Rusia înţelege să-şi păstreze controlul total asupra resurselor energetice strategice, la nivelul statului, tot aşa cum păstrează controlul asupra arsenalului său strategic nuclear. Nici în domeniul securităţii externe lucrurile nu stau chiar foarte bine. Aici, Rusia se plînge de poziţiile Cehiei şi Poloniei, care par a fi înclinate să permită Statelor Unite amplasarea dispozitivelor necesare noului scut anti-rachetă. În ciuda tuturor asigurărilor, lămuririlor tehnice şi a promisiunilor politice, Rusia insistă că acest demers îi afectează grav securitatea, ca de altfel şi instalarea bazelor americane din Româ­nia şi Bulgaria. Ea ar dori ca UE să acţioneze ca o frînă, dacă nu chiar ca un baraj în calea acestor dezvoltări politice şi strategice americane. Pînă acum, UE nu a putut furniza, în acest domeniu, decît slabe promisiuni. În sfîrşit, pe tărîm politic, Uniunea Europea­nă nu este cîtuşi de puţin mulţumită de turnura pe care regimul Putin a dat-o, în ultima vreme, relaţiilor cu societatea civilă şi, în general, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În mod oarecum paradoxal, acum, la predarea ştafetei prezidenţiale, regimul Putin este mai puţin relaxat ca atunci cînd a preluat puterea de la Elţîn şi mai puternic tentat de mijloace hiper-autoritare şi abordări de forţă, în plan extern. Relaţiile UE-Rusia, chiar dacă vor fi întotdeauna influenţate de agenda politică curentă, prezintă însă un interes strategic pentru ambele părţi, ceea ce face mereu posibilă găsirea unor soluţii pentru viitor şi realizarea secvenţială a acestora.

Ca membru al UE, România este, de fapt şi de drept, parte a negocierilor şi a deciziilor care vor contura relaţiile viitoare ale Europei cu Rusia. Din păcate, doar nominal. Un bun prilej, măcar post-factum, pentru a regîndi şi din perspectivă bilterală relaţia strategică cu Rusia, pe care ne mişcăm din păcate, în continuare, inerţial şi lipsit de perspectivă.