Electorale

Obsesia alegerilor anticipate, care pare să fie trăsătura dominantă a actualei guvernări, a readus în discuţie disputa dintre susţinătorii alegerii "pe liste de partid" şi cei ai "votului uninominal".

Preocuparea obsedantă pentru tema: "Cum este mai bine să ne alegem reprezentanţii" ocultează altă întrebare, încă şi mai dureroasă, privitoare la democraţia noastră "originală" şi atît de şubredă.

Întrebarea, niciodată pusă apăsat, este: "Cîţi parlamentari ar trebui să aleagă românii?" Constituţia ne-a procopsit cu un Parlament, aşa-zis bicameral, în care se lăfăie nu mai puţin de 469 de "aleşi ai poporului". Cu toate privilegiile şi cheltuielile de rigoare, de la birouri şi secretare, la maşini şi telefoane mobile, ca să nu mai vorbim de cheltuielile de cazare, deplăsări şi alte activităţi cît se poate de neproductive pentru cetăţeanul plătitor de impozite. "Luxul" la care ne obligă Constituţia este pur şi simplu fără precedent în ţările democratice civilizate. Ea vrea ca fiecare 70 de mii de locuitori ai patriei să aibă un reprezentant în Cameră şi fiecare 160.000, unul în Senat. De ce oare nu sînt raportate aceste cifre de reprezentare la numărul alegătorilor, adică al populaţiei peste 18 ani, rămîne un mister! Unul uşor de descifrat! Pentru comparaţie, să vedem cum stau lucrurile pe la alţii. Statele Unite au, aproximativ, un reprezentant parlamentar pentru fiecare 400.000 de cetăţeni cu drept de vot; Germania unul pentru 100.000, iar Marea Britanie 1/70000. Noi avem un reprezentant parlamentar pentru fiecare 30.000 de alegători! Adică de două ori mai mult ca Marea Britanie, de trei ori mai mult ca Germania şi de 10 ori şi ceva mai mult decît Statele Unite. Dacă am renunţa un pic la "originalitatea" noas-tră, am putea face importante economii, pentru că, în realitate, România nu ar trebui să aibă mai mult de 120-150 de parlamentari, reuniţi într-o singură cameră. De ce numai una? Simplu, pentru că organizarea unei a doua, Senatul, nu corespunde nici unei necesităţi constituţionale sau politice. Ea este specifică statelor federale, unde se pune problema dublei reprezentativităţi a corpului legis-lativ: faţă de populaţia alegătorilor, în ansamblu, şi faţă de entităţile statale constituente. În cazul statelor unde există două surse ale autorităţii legislative, Marea Britanie, unde Camera Lorzilor întruchipează autoritatea Coroanei, iar Camera Comunelor pe cea a cetăţenilor. Sau în cazul Franţei, unde Senatul este o modalitate de reprezentare a "comunităţilor locale", corespunzător mai degrabă unei tradiţii istorice, decît unei "logici pure" a reprezentării democratice. Motivul pentru care Regatul României a avut un sistem bicameral este mai degrabă cel al dublei autorităţi, Coroană şi Naţiune. Luxul de a avea într-un regim republican un Senat al României este o "aberaţie" constituţională care nu numai că ne costă usturător de mult, dar complică sistemul legislativ şi creează condiţii optime pentru blocarea lui, întrucît cele două camere pot ieşi din alegeri cu compoziţii politice complet diferite! Nu s-a întîmplat pînă acum, dar nimic nu împiedică să ne trezim cu o asemenea situaţie, mîine.

Dacă România ar avea un parlament unicameral, cores-punzător naturii politice şi constituţionale a statului actual, cu circa 120-150 de reprezentanţi, atunci abia am putea să vedem care este cel mai bun sistem de alegere a acestora. Şi aici ar trebui să renunţăm de a mai "inventa apa caldă", pentru simplul motiv că a fost deja inventată. Cum România nu are aproape deloc experienţa unui parlamentarism bazat integral pe votul uninominal şi pentru că votul pe liste, integral, este o formă ale cărei cusururi le ştim de-a fir-a păr, ar trebui să luăm exemplul Germaniei care foloseşte un sistem combinat. O parte din locurile camerei sînt atribuite în urma competiţiei uninominale, iar o parte, pe baza votului acordat partidelor. Singura complicaţie este aşa-zisul vot dublu al alegătorului. Românii au văzut, însă, lucruri mult mai complicate şi nu cred că democraţia noastră se va împotmoli din cauza acestei "complicaţii". Acest sistem favorizează partidele cu puternică reprezentare naţională, capabile, în acelaşi timp, să producă personalităţi remarcabile, legate de un anume teritoriu electoral şi de problemele lui. O formulă imperfectă, dar mult mai echilibrată decît actualul sistem clientelar al "listelor de partid", de la noi.

Temerile şi spaimele de schimbare, care au blocat pînă acum tentativele de reproiectare a sistemului electoral, ar putea reînvia şi cu ocazia actualei dezbateri. Probabil că vor fi reînviate cu bună ştiinţă de cei care nu doresc nici o schimbare. Reacţia partidelor, la primele propuneri de introducere a sis-temului uninominal, pare să indice faptul că UDMR şi PRM se văd deja în postura de perdanţi. Nici celelalte partide nu sînt lipsite de temeri şi dezbateri interne aprinse. Dar, dacă frica de schimbare va domina rezultatul final, atunci vom şti că România nu a progresat nici un pic în organizarea mai eficientă a vieţii sale politice, iar faptul se datorează în primul rînd pseudo-clasei politice pe care tranziţia a născut-o şi îmbuibat-o în toţi aceşti ani, luînd din resursele dumneavoastră, adică ale celor care îi alegeţi, doar pentru luxul "reprezentanţilor poporului", o cotă de trei pînă la zece ori mai mare decît îşi permit state dezvoltate şi cu tradiţii democratice de-mult întemeiate.