Eppur si Muove

Despre Orientul Mijlociu este vorba şi consecinţele mutării Administraţiei Trump pe marea tablă de şah a lumii: ambasada SUA la Ierusalim iar, prin aceasta, recunoaşterea oficială a oraşului drept capitală a statului Israel. O mutare care redeschide, dinamizează o veche partidă ce se joacă la nivelul geopoliticii. De la încheierea celui de al doilea război mondial şi pînă astăzi ea a contribuit şi contribuie substanţial la menţinerea unui vector marcat de tensiune la nivel internaţional, tensiune care, în regiune, alimentează episoade de conflict armat deschis care, la rîndul lor, realimentează tensiunile politice, într-un cerc vicios, din care nimeni nu a găsit pînă acum bucla de ieşire, salvatoare. Încotro îndreaptă lucrurile această doar pe jumătate surprinzătoare acţiune a Administraţiei Trump şi cine ar putea fi cîştigătorul la masa de joc sunt întrebări la care, acum, se caută răspuns. Spun, pe jumătate surprinzătoare, pentru că ea figurează în pachetul de promisiuni electorale ale candidatului Trump, devenit între timp, Preşedintele SUA, Trump. Dacă există o surpriză, atunci ea este legată doar de momentul ales şi de lipsa totală de pregătire a măsurii, atît în relaţiile Americii cu partenerii săi strategici cît şi, de ce nu? aşa cum s-a întîmplat în alte dăţi, chiar cu competitorii strategici.

Cine şi-a închipuit că torentul schimbărilor internaţionale, intervenite după încheierea războiului rece, se va opri la căderea cortinei de fier, la reunificarea Germaniei şi retragerea dominaţiei Moscovei din spaţiul Europei centrale şi de sud-vest, la dispariţia juridică a entităţii statale URSS, ori că ar putea afecta întreaga configuraţie a Orientului Mijlociu Lărgit, a Asiei Centrale, a Asiei de Sud est şi a Americii Latine, lăsînd Israelul complet neafectat, nu poate fi catalogat decît ca foarte naiv ori, de-a dreptul, complet nerealist. Ciudăţenia constă în aceea că mai toată lumea, Europa în orice caz, Rusia, China, dar şi Statele Unite, pînă la intrarea în scenă a lui Donald Trump, s-au comportat politic şi diplomatic ca şi cînd tocmai acesta ar fi cazul. Nimic nu se mişcă. Problema Israel şi relaţia sa conflictuală cu lumea arabă rămîne îngheţată, ca şi pînă acum, undeva într-un spaţiu de evenimente marcat la extreme, pe de o parte, de încercările forţelor politice radicale din Israel de a consolida şi extinde controlul asupra teritoriilor ocupate, eventual a unor răspunsuri militare punctuale şi foarte limitate ca amploare, în episoadele de criză locală, (violenţe, atentate, atacuri cu rachete etc.), iar pe de altă parte, la extrema cealaltă, de presiunea pusă de rezoluţiile ONU, cele ale Consiliului de Securitate în primul rînd, pentru a tempera măsurile care tind să reducă şi mai mult şansele, şi aşa firave, ale unei soluţii negociate. Motivele pentru care mai toţi actorii internaţionali principali au rămas în acest spaţiu de aşteptări şi consecinţe este unul banal: primo, nimeni nu este capabil să inventeze mecanismul de deblocare a situaţiei; secundo, chiar dacă l-ar inventa cineva, nu există nici o şansă ca el să devină realitate, pentru motive care ţin de competiţia politică locală, din Orientul Mijlociu, respectiv la nivel global, între marile centre de putere SUA, Rusia, China, Europa.

Încotro împinge lucrurile mutarea Trump? Două consecinţe sunt clare, deja. Prima echivalează cu părăsirea de către SUA a terenului ONU pentru abordarea problemelor care vizează Israelul şi, eventual, conflictul cu palestinienii. Nimeni, nici măcar Departamentul de Stat, nu a contestat faptul că decizia Casei Albe este o încălcare directă a rezoluţiilor ONU privind statutul internaţional al oraşului Ierusalim, începînd cu cele din 1949 (273 şi 303). Întregul demers al ONU a fost menit să lege rezolvarea acestei probleme de negocierea directă între Israel şi palestinieni, menită în cele din urmă să dea formă unui stat pentru palestinieni. Întreg acest demers a fost pus, acum, între paranteze şi chiar dacă o revenire politică şi diplomatică în cadrul ONU, într-un viitor post-Trump, nu poate fi exclusă ea rămîne foarte problematică. Al doilea şir de consecinţe este angrenat de posibila buclă de violenţe îndreptate împotriva Israelului şi a Statelor Unite, venite din partea forţelor radicale ale lumii islamice. Un asemenea răspuns a fost deja anunţat şi este evident doar o chestiune de timp şi pregătire pînă cînd valul se va pune în mişcare. Dacă va fi unul doar cu valenţe demonstrative ori, dimpotrivă, unul care va afecta grav situaţia de securitate din zonă şi dincolo de ea, rămîne încă de văzut. În sfîrşit, a treia poartă deschisă către un necunoscut plin de incertitudini şi insecuritate este îndepărtarea şi mai mare, mai radicală, lărgirea tranşeelor care au ajuns să separe politica europenilor, a aliaţilor SUA din NATO, de politica oficială de la Washington. În acest moment nimeni nu poate estima consturile şi consecinţele acestei rupturi forţate, care joacă în cărţile competitorilor (adversarilor) Americii şi Europei. Nu este de mirare că deşi oficial s-a distanţat de "noua soluţie americană în privinţa Ierusalimului", Vladimir Putin a avut grijă să se ocupe cît se poate de elogios de realizările Administraţiei Trump, în conferinţa anuală de presă care, în Rusia, echivalează cu un fel de "discurs asupra naţiunii".

Nu încape nici un fel de îndoială, politica mare din Orientul Mijlociu se mişcă! Din străfunduri! Problema este că nimeni nu poate estima staţia de sosire şi nici timpul pînă la destinaţie, fie că este cea aleasă de actorii care intervin direct în jocurile geopolitice, ori este cea impusă de logica plină de hachiţe a Istoriei, atunci cînd este bruscată.