Este democraţia condamnată?

Ce legătură este între principiul dreptăţii, democraţie şi majoritate? Succesul electoral al mesajelor de extremă dreaptă face necesară o examinare a limitelor democraţiei şi a complicatei relaţii ale acesteia cu regula majorităţii. Şi acesta, cu atât mai mult cu cât regula majorităţii este utilizată pentru a justifica dreptul sacrosant al politicienilor care se revendică de la majoritate şi naţiune (altfel spus de la "adevăratul" popor) pentru a-şi conduce ţara fără a negocia (nu în sensul de parlamentare, ci de sămsărie) cu tot felul de minorităţi. Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu, ca şi Viktor Orban sau Mateusz Morawiecki, mai nou Matteo Salvini, ca să rămânem în Uniunea Europeană, amintesc permanent că această delegare îi îndreptăţeşte să conducă fără sau chiar împotriva Europei. Fiind votaţi de majorităţi aceştia ar deveni automat democraţi.

Într-o logică asemănătoare şi Hitler ar fi fost democrat. E teza susţinută, între alţii, de Leon Degrelle (lider al fascismului valon scăpat de condamnare datorită azilului acordat de Franco, cel despre care Hitler ar fi spus că dacă ar fi fost să aibă vreodată un fiu, ar fi vrut să fie precum el) în volumul postum apărut în 2002 Hitler democrat. "El (Hitler s.n.) a fost contestat şi obstrucţionat de către forţele sistemului: presă, birocraţie, politicieni, guvern, culte, conservatori, monarhişti, bănci, finanţatori evrei şi comunişti, francmasoni, social-democraţi, liberali, reacţionari şi corpul ofiţerilor de armată." Cât de contemporană pare această formă a "teorii" conspiraţiei minorităţilor! Iar în privinţa alegerilor, Degrelle este cât se poate de clar: "Când au avut loc alegerile (la alegerile din noiembrie 1932, naţional-socialiştii lui Hitler au câştigat 33.09%, cu aproape 5% mai puţin decât la alegerile din iulie acelaşi an s.n.) Hitler a creat cel mai puternic partid popular pe care l-a cunoscut Europa vreodată. La 30 ianuarie 1933, el va ajunge cancelar al Reich-ului în cel mai legal mod. Iar în iunie 1933 (de fapt, în martie, după alegerile parlamentare anticipate, justificate prin incendierea Reichstag-ului, care au dat majoritatea naţional-socialiştilor şi au permis votarea Legii de abilitare s.n.), Hitler a primit în cel mai democratic mod întreaga puterea executivă ." Acelaşi Degrelle spunea într-un interviu publicat, acum 37 de ani, în septembrie 1981, în revista belgiană Histoire Magazine că speră "că într-o zi un tânăr Bonaparte va ieşi din rândurile Armatei Roşii pe care ar fi putut face în 1938 (de fapt, în 1937, câtă vreme a fost executat în acel an) Tuhacevski şi se va rupe de mizeria ideologică stupidă care împovărează cea mai mare naţiune albă care este încă hotărâtă să acţioneze asupra istoriei. Acolo unde Napoleon şi Hitler au eşuat, poate unul din fii adversarilor noştri din Caucaz va reuşi să adune în jurul Rusiei, vindecată de virusul comunist, toate popoarele Europei şi să conducă lumea într-un nou salt înainte". O imagine premonitorie a lui Vladimir Putin? Faptul că Hitler sau Putin au fost votaţi de o majoritate le dă puteri care se află dincolo de Dreptate şi Adevăr?

În aceste condiţii stabilirea fundamentele morale ale democraţiei şi ale regulii majorităţii, nu este doar o necesitate filosofică, ci un deziderat practic din care rezultă forma regimurilor politice actuale. Ar putea fi moral să se limiteze puterea oamenilor din motive de dreptate? Sau de adevăr? O primă dilemă priveşte existenţa unei viziuni unice privind definirea democraţiei. În acest caz, ar trebui ca democraţia să includă alături de egalitate şi o perspectivă asupra dreptăţii (ca dreptate procedurală, dar şi ca justiţie socială) sau, mai degrabă, să recunoască existenţa unei tensiuni între două valori distincte.

Spre exemplu, dacă o majoritate violează în mod evident drepturile fundamentale ale unei minorităţi impunând politici discriminatorii mai este această decizie, doar aplicarea automată a regulii majorităţii, democratică? Fără existenţa unui standard de justiţie bazat pe un set de drepturi fundamentale independente de procedura democratică şi de principiul egalităţii democratice, va fi dificil, dacă nu imposibil, să se explice de ce o astfel de decizie nu este compatibilă cu democraţia. O astfel de abordare are rolul de a avertiza asupra riscului reprezentat de deciziile partizane şi deci nedrepte, ale unei majorităţii împotriva minorităţilor prezente sau a majorităţilor viitoare. Aşa-zisa corectitudine intrinsecă a regulii majorităţii se opune în mod clar principiului valorii egale a cetăţenilor, care presupune că o decizie colectivă nu poate fi considerată democratică dacă nu respectă egalitatea "celuilalt".

O democraţie redusă la aplicarea regulii majorităţii este condamnată să nu mai fie democraţie, ci o tiranie ca oricare alta. Recursul la popor nu democratizează o decizie care nu respectă fundamentele morale ale democraţiei: egalitatea şi dreptatea. Pe de altă parte, îşi şi dovedeşte originile fasciste şi naţional-socialiste. De aceea, un democrat onest este dator să facă toate eforturile pentru a reduce diferenţele de opinie care conduc către tirania majorităţii, astfel încât impactul prejudecăţilor, intereselor sau pasiunilor să nu se transforme în instrumente instituţionale care să conducă către o guvernare coruptă.