Galeria Piliuţă s-a deschis acum 8 ani, în toamna lui 2004. O invitaţie în plic pe care o mână elegantă şi fermă îmi scrisese numele îmi dădea, pe lângă bucuria unei galerii noi şi cu numele unuia dintre marii noştri pictori, şi responsabilitatea participării la un astfel de eveniment. La ora de înserare grăbită eram deja la adresa din Calea Victoriei privind prin geamul-vitrină la cei dinăuntru, precum iarna, copii sărmani din poveşti. Traian Brădean, Fănuş Neagu, George Astaloş şi mulţi alţi îndrăgiţi ai unor vremuri pentru care eram prea tânăr. Pregătindu-mă să pătrund în acest paradis de amintiri, lumină şi pictură, am avut curajul să-mi exfoliez de pe ţeastă fesul tandru ce îmi oferea confortul termic de care fusesem lipsit odată cu pierderea, treptată şi nedreaptă, a părului. Un astfel de accesoriu îţi oferă, pe lângă căldură, şi o oarecare deghizare. Şi cum am aflat ulterior, rămas fără fes pe cap, identificarea cu fotografia ce îmi apare permanent la acest articol a fost comisă instantaneu şi s-a dat alarma: el este! Este şi momentul în care s-a apropiat de mine, de fapt mai mult s-a aplecat până la înălţimea mea, un domn de mare distincţie şi foarte cald în adresare. În câteva cuvinte mi-a răscolit universul: Domnule Marius Tiţa, sunt profesorul Ionel Constantinescu, v-am citit toate articolele din "BURSA", le am pe toate decupate, în dosare, grupate pe tematici. Un butoi cu responsabilitate s-a vărsat peste mine instantaneu. Începusem să am bănuiala că nu aş fi singurul cititor al articolelor mele, chiar Make, din centrul lui de comandă al ziarului, îmi semnalase o oarecare priză la public. Dar o persoană de o astfel de anvergură să îmi mărturisească un astfel de interes şi o astfel de percepere a ceea ce scriu şi susţin, te încântă şi, mai ales, te mobilizează. Rapid, mi-au trecut prin dinaintea minţii sutele de subiecte abordate în tot atâtea articole publicate deja, argumente, construcţii logice şi, mai ales, statistica unor ani întregi şi buni de licitaţii, din ţară sau de afară.
Din acea clipă am avut şansa, ocazia şi onoarea să îl descopăr pe profesorul Ionel Constantinescu, profesor de chimie la Politehnică, om de ştiinţă, creator al Şcolii româneşti de inginerie a mediului, un universitar de mare anvergură. Dar ceea ce îl făcea interesat de scrierile acestei rubrici era pasiunea fără limite pentru arta plastică. Colecţionar, desigur, este puţin spus despre omul care nu se limita la simpla achiziţionare de lucrări de artă. El colecţiona tot ce ţine de artă, mai ales amintiri şi poveşti. Spirit generos şi activ, profesorul Ionel Constantinescu a fost mereu un prieten al artiştilor şi un generator de evenimente de artă, a făcut posibile expoziţii, a dat burse pentru artişti, a generat albume monografice, a savurat fiecare clipă de vernisaj sau de atelier cu o incredibilă dragoste pentru aceşti copii mari care sunt artiştii, iar ei erau şi copiii lui. Vinerea, mai spre prânz, aşteptam telefonul Domnului Profesor cu opiniile despre articol. Nimic nu puteam ascunde, simţea când inspiraţia adormise înaintea mea, iar erorile sau confuziile, pentru că, incredibil, chiar şi eu mai comit aşa ceva, îmi erau evidenţiate cu o delicateţe de mare caracter şi priceput pedagog. Multe vremuri frumoase şi lumi minunate îmi erau revelate cu greutatea unor secvenţe de istorie a artei româneşti. Şi de multe ori, cu plăcerea celui căruia se bucură să facă un cadou, îmi transmitea o sentinţă cât o diplomă: este cel mai bun articol de până acum.
Pentru prima dată nu mai pot aştepta acel telefon. Profesorul şi colecţionarul Ionel Constantinescu a obosit să mai lupte cu biologia încrâncenat potrivnică şi a plecat în lumea mai bună unde îl aşteaptă părinţii pe care i-a venerat, şi maestrul Ciucurencu, şi prietenul drag Costache Piliuţă şi Ioan Octavian Penda, tânărul artist a cărui grăbită dispariţie l-a îndurerat teribil. Şi mulţi alţi prieteni, acum nume mari în istoria artei româneşti.
Ce citea şi ce i-ar fi plăcut colecţionarului Ionel Constantinescu, mare şi atent cititor al nostru, să afle de la noi? Că în ultimul timp s-au ţinut mai multe vânzări, şi la Alis, şi la Artmark şi la Goldart. Că la Alis vânzările au fost puţine, că Schweitzer-Cumpăna s-a vândut cu 26 de mii şi nu s-a vândut cu 4 mii, este drept, un autoportret în creion, destul de vânturat. Că s-a vândut un portret de Theodorescu-Sion cu 37 de mii de lei - 370 de milioane vechi! - dar laviul cu ruine a rămas nevândut, la 14 milioane. După care, finalul apoteotic a însemnat două lucrări de Dumitru Ghiaţă, un "Peisaj din Baia de Aramă" cu 22 de mii de lei, şi o "statică" cu flori, mere, cărţi, la 30 de mii de lei. Ar fi fost mâhnit că două lucrări ale prietenului său, Sorin Ilfoveanu, nu s-au vândut, iar imaginea lui Miracovici de la Balcic, vândută cu 6,5 mii de lei, deşi cam ternă, i-ar fi amintit un plan mai vechi, acela de a vedea la el acasă acest spaţiu mitic al artei româneşti. Şi poate aş fi aflat ceva despre drama pictoriţei Lucia Piso Ladea, asasinată acum 40 de ani, a cărei lucrare nu s-a vândut, însă, cu 7 mii de lei, chiar dacă era un portret important. Sau de florile aceleiaşi pictoriţe încă necunoscute şi neapreciate, nevândute la Goldart, de această dată, cu o mie şi ceva de euro. Acolo, însă, la soţii Ghilduş, apreciaţi prieteni ai Profesorului, s-a dat, cu nu mai puţin de 28 de euro, un portret niponist de Mutzner, "Micuţa japoneză".
Multe lucruri au rămas neconstruite şi neaflate prin plecarea dintre noi a Domnului Profesor. Tare aş fi vrut să îi aflu părerea despre o informaţie ce apăruse prin presă şi circula printre noi. Dan Zăvăleanu publicase la "Cotidianul", joi, 4 octombrie, un material în care dezvăluia o operaţiune de gajare de tablouri care îl implică pe Dinu Patriciu şi o serie de firme din diferite ţări de fiţe fiscale, nişte tablouri cunoscute că au fost cumpărate de la Artmark, cunoscuta casă de licitaţii de artă, asociată intens şi cu nu mai puţin cunoscutul om de afaceri. Articolul prezintă o cuprinzătoare listă de tablouri şi de preţuri aferente. Povestea se complică rău şi paranormal pentru că aflăm dintr-un alt articol că Dan Zăvăleanu este un nume cu care mai semna uneori Dan Odagiu, un harnic şi tânăr jurnalist, "mare cât un urs bătrân", după cum scrie Nistorescu. Şi mai scrie tot el că ziaristul a murit, la 44 de ani, în aceeaşi sâmbătă trecută în care ne părăsea şi profesorul Constantinescu. Am promovat, în scrisul de aici, detectarea coincidenţelor expresive, a similitudinilor biografice, a întâmplărilor cu miez, izvoare de supoziţii şi concluzii, dar asta e prea mult. Ca să nu mai vorbesc că noi toţi, ziaristul, editorul şi mai ales cititorii, am sărăcit niţel în lumea aceasta a noastră, a iubitorilor de artă, a celor care vor să citească, să afle despre artă.
Sunt, însă, convins că în veşnicia la care s-a urcat, profesorul universitar Ionel Constantinescu va cheltui cu mult drag câteva secunde pentru a ne citi în continuare. Ce zici, Costache, scrie bine, a apărut un critic nou?