Europa, generaţia următoare

Uniunea Europeană, echipa Gertrud von der Leyen, un an de la preluarea puterii. A venit vremea "dărilor de seamă" şi a discursurilor mobilizatoare. Din păcate, cel al Preşedintei Comisiei Europene nu a ieşit din modelul care ţine prizonieră politica Europei de aproape 90 de ani cînd Goebels, pe urmele lui Lenin, a hotărît că orice altă funcţie a discursului politic, în afara celei de propagandă, fie ea cît de grosieră, este nu doar inutilă, ci pur şi simplu dăunătoare, deci trebuie extirpată complet şi definitiv. Un model absurd, prin unilateralitate, distrugător pentru credibilitatea politicii, creator şi propagator de şabloane, patent al tuturor familiilor limbilor de lemn create în diferite sisteme ideologice, ruinător pentru încărcătura de idei a comunicării politice şi cîte alte păcate pe care nu mai este loc să le înşir aici. Un singur punct de "merit": mulţimea poate fi uşor mesmerizată cu un asemenea discurs şi împinsă prin subteranele iraţionalităţii către acceptarea şi susţinerea celor mai stranii idei/soluţii pe care politicienii nu se dau în lături să le prescrie şi impună, dacă ele vin în sprijinul obiectivelor lor, individuale sau de grup. Modelul a avut un asemenea succes în cel de al Treilea Reich încît nimeni nu a mai avut curajul să îl ignore, să nu se folosească de tăişul atît de puternic al unei arme împotriva căreia, mulţimea, masa, este lăsată fără apărare. Democraţie sau dictatură, prea puţin a mai contat diferenţa. În structura sa simplificată pînă la epură, tiparul are trei secvenţe: minunatele realizări de pînă acum, mobilizatoarele obiective pentru viitorul imediat şi viitorul de aur care ne aşteaptă dacă îl urmăm pe "Marele Conducător" şi acceptăm să ne supunem planurilor sale. Mă opresc aici cu partea critică a analizei, nu înainte de a deplînge încă o dată sărăcia intelectuală a celor ce mai încropesc şi azi discursuri, după asemenea calapoade şi orbirea, lipsa de pregătire şi de gust a celor ce, de la înălţimea funcţiilor publice deţinute, se folosesc de ele în comunicarea politică, dînd girul credibilităţii unor execrabile subproduse "culturale". Politica în general şi cea a acestui secol, în special, merită mult mai mult decît atît. Are acută nevoie nu doar de mai mult, ci de altceva, altfel.

Discursul Ursulei von der Leyen, chiar dacă este turnat într-un tipar care ameninţă să îl descalifice din start, are totuşi idei şi lumini care merită atenţie. Nu de alta, dar chiar şi aşa, la coada Europei unde ne aflăm, istoria noastră în viitorul imediat, ba chiar şi în cel previzibil, depinde de ceea ce se va întîmpla în şi cu Uniunea Europeană. Politic, economic, societal, în domeniul juridic şi al tratatelor, în domeniul justiţiei, al securităţii colective, al tehnologiei şi dezvoltării ştiinţifice. Ideea care merită în cea mai mare măsură atenţia noastră, aici, în România tuturor posibilităţilor (care ne duc din rău în mai rău!) este subsumată programului concept "Europa, generaţia următoare". Pentru părinţii fondatori ai proiectului european, ideea că această construcţie politică este menită să servească interesele generaţiilor viitoare era de la sine înţeleasă. Începînd cu anii 80 ai secolului trecut, accentul s-a mutat dramatic: proiectul era chemat să servească, în primul rînd, cerinţele şi proiectele generaţiei curente. Accentul acesta nu s-a schimbat nici după 1990, odată început procesul lărgirii şi al inevitabilei transformări instituţionale, dimpotrivă a fost întărit. Discursul Preşedintei Comisiei Europene semnalează o schimbare radicală de curs şi vine să reaşeze accentul pe agenda generaţiei următoare, mai aproape de rădăcina istorică a proiectului. Lucrul acesta, dacă va fi urmat de politici şi programe consistente, va transforma profilul UE şi, cu siguranţă, viitorul ei. După cum ar putea să transforme semnificativ, dacă nu chiar radical şi politica din România, dacă ne-am ocupa consistent, aici la noi acasă, de un program similar: "România, generaţia următoare". Ce moştenire îi lăsăm, ce viitor îi pregătim? Pe direcţia asta, tabloul este pur şi simplu extras din pictura lui Hieronymus Bosch. Aberaţii şi nenorociri "vesel" îngrămădite una peste alta pe canavaua spaţiului istoric, pînă la saturaţie. Cum şi prin contribuţia cui am ajuns aici, ar putea să ne mai ia încă trei decenii de dezbateri şi controverse aprinse, ca să lămurim. Important, dar nu decisiv. Timpul nu iartă, aşa că alături trebuie să deschidem un atelier separat, relativ autonom faţă de cel cu istoria în care să dezvoltăm soluţiile care pot îmbunătăţi radical România generaţiei următoare. Cine, ce şi cum trebuie să facă, iată întrebările la care trebuie sistematic şi eficient formulate răspunsuri. Nu doar teoretice, ci practice. Desigur, mai trebuie alocate şi nişte resurse, dar problema la noi nu este atît găsirea şi disponibilizarea lor, cît irosirea iraţională a celei mai mari părţi, fără nici un efect pozitiv în raport cu obiectivul urmărit. Experienţa interacţiunii noastre cu fondurile europene este oglinda vie şi necruţătoare a acestei uriaşe tare sociale care ne trage înapoi şi ne ţine contra curentului dezvoltării. Iar ea vorbeşte nu doar despre lipsa unei administraţii profesionalizate şi eficiente, nu doar despre orbirea politică a celor ce deţin la un moment dat controlul asupra deciziilor guvernării, nu doar despre corupţie şi rapacitate oarbă, ci în primul rînd şi înainte de toate despre indiferenţa difuz răspîndită în toate straturile societăţii româneşti faţă de corelaţia care există între binele zilei de azi şi mai binele zilei de mîine. Faţă de uriaşele oportunităţi risipite, ori neaccesate din lene sau neştiinţă, pe care le pune la dispoziţie acest uriaş mecanism numit Uniunea Europeană. România, generaţia următoare, iată un proiect care îşi aşteaptă contingentul politic capabil să îl pună pe şantier. Fără el, Europa, generaţia următoare va rămîne un proiect pe care nu îl vom putea accesa sau, dacă vreţi, care ne va aşeza iar în locul unde cad firimiturile de la masa celor care s-au ospătat deja, nicidecum la masă cu ei.