Europa încremenită

Criza europeană nu mai este, dovadă ultimul Consiliu European de la Bruxelles, doar una de etapă. Paralizanta lipsă de viziune, dublată de istorica incapacitate de comunicare a oferit un bun prilej pentru manifes-tarea tuturor stereotipurilor naţionale şi a carenţelor politice. Referendumurile din Franţa şi Olanda au fost ocazia, iar nu cauza, exteriorizării unor tensiuni acumulate în timp. Incapacitatea actorilor politici, partide sau şefi de state şi guverne de a se adapta la noul context de după 1990 şi-a făcut simţit efectul. Degringolada familiilor politice fondatoare, creştin-democraţii şi socialiştii, după succesul, de altfel limitat al politicilor neo-liberale în anii 80, şi a căderii comunismului la începutul deceniului următor, a vidat Europa de conţinut. Ţinut artificial în viaţă de funcţionarii de la Bruxelles, fondat pe o piaţă fără suport politic, proiectul european nu a părăsit conformismul secolului trecut. Elanul iniţial a fost frînt. Creştin democraţii nu au reuşit să depăşească şocul provocat de eşecurile politice şi electorale din Italia şi Germania de acum un deceniu.

Aşa-zisele egoisme naţionale, acuzate a fi cauza eşecului Consiliului European, sînt efectul dominaţiei marketingului electoral, şi abandonării funcţiei ideologice. Orientate doar spre alegeri (adevărate partide "catch all"), majoritatea formaţiunilor politice europene nu mai pot nici comunica cu societatea, nici contura proiecte pe termen lung. Democraţia sondajelor a surpat democraţia cetăţenilor. Confundînd opinia cu cunoaşterea, politicienii ţărilor membre au deturnat sensul politicii. Succesul "nu"-ului în cele două referendumuri a dovedit însă rolul stimulator al perspectivelor valorice. Demisia de la funcţia lor esenţială, formarea electoratului, au transformat partidele în organizaţii fără nici un suport social. Tratînd cetăţenii drept simpli cumpărători, politicienii au părăsit vechea retorică democratică pentru una tehnocratică, fără a oferi nici o compensaţie. Rotativele guvernamentale, complicităţile economice, corupţia au distrus restul de sprijin de care se mai bucurau. Politicienii au confundat votul cu sprijinul necondiţionat, jignind inteligenţa alegătorilor. Într-o societate tot mai informată, în care pluralismul surselor limitează efectele manipulării, pierderea controlului, şi aşa limitat, asupra guvernării a condus la o reacţie de apărare.

Fără organizaţii capabile să se implice şi să antreneze cetăţenii, Europa va fi anchilozată pentru multă vreme. Noul elan, dacă va exista, ar trebui să vină dinspre actori organizaţionali, căci statele au dovedit de nenumărate ori în cei peste 50 de ani de exis-tenţă inflexibilitate şi inadaptare. Orientaţi spre guvernare, fără ţeluri, partidele au devenit parte a unui mecanism care le striveşte. Formalismul etatic a blocat iniţiativa şi a pervertit sensul politicii. Nu proiectele, ci politicile publice au devenit importante. Ori politicile se cer puse în slujba proiectelor.

Fractura între Europe, vizibilă acum, nu este deloc ideologică. Falsa dispută dintre Europa neo-liberală şi cea socială este doar o aparenţă. Platitudinile ideologice domină o dezbatere fără sens. A devenit un loc comun după referendumurile din Franţa şi Olanda ideea că ofensiva neoliberală este motivul reacţiei de respingere a Constituţiei. Contrapunerea celor două Europe, cea socială - franceză, şi cea liberală, engleză, este falsă. Marea Britanie nu este atît de liberală, iar Franţa nu este atît de socială pe cît se spune. Dacă Tony Blair a blocat, prin inflexibilitatea sa, consensul despre bugetul european pentru 2007-2013, nu a făcut-o pentru că avea un proiect, ci pentru că nu are nici unul. După un examen electoral cîştigat greu şi o campanie în care Irakul a fost principala temă de atac împotriva sa, primul minis-tru britanic, nu s-a putut acomoda la dezbaterea europeană. Dacă Blair are vreo viziune, aceea nu priveşte Uniunea Europeană. Un fel de Commonwealth, nicicum o Uniune: acesta ar fi planul britanic. Bătrînul imperiu nu contraatacă, ci se repliază. Aşa cum atît de trîmbiţata "a treia cale", pe care, atît laburiştii britanici, cît şi social democraţii suedezi au pornit în anii "90, nu este un drum european, ci doar o adaptare circumstanţială la un context social, şi perspectiva britanică asupra UE nu este un pro-iect, ci o scuză. Replierea Olandei pe poziţiile britanice a fost doar o tactică de răspuns la "nu"-ul din 1 iunie. Nici în acest caz nu poate fi identificată vreo strategie. Noile clivaje care se instalează în Olanda (efecte ale globalizaării şi urmări ale aventurii coloniale), vizibile încă de acum trei ani prin succesul listei Pim Fortuyn, nu au fost înţelese, iar istoria s-a răzbunat.

Europa nu se prăbuşeşte, ci doar se retrage în sine. Adîncirea construcţiei europene, preferată acum continuării extinderii (ceea ce nu exclude România şi Bulgaria), nu exprimă un proiect politic, ci unul administrativ. Iar dacă Europa a fost rezultatul unei viziunii politice împărtăşită de principalele mişcări ale secolului trecut, doar o renaştere a politicii va relansa proiectul astăzi încremenit. Pînă atunci s-a decretat pauză. De masă sau de reflecţie?