Europa şi vitezele ei

Un politician de marcă, Wolf­gang Schauble, a îndrăznit să spună, în urma unui studiu serios, de altfel, că viitorul integrării europene, dacă este să aibă unul, nu poate fi decît acela al unei Uniuni cu mai multe viteze şi cu geometrie variabilă. Era prin anul 1994 şi problema integrării ţărilor din centrul şi estul Europei abia depăşise stadiul opţiunilor teoretice, pentru a se îndrepta spre cel al deciziilor strategice. Evident, criticile cele mai aspre la adresa "rătăcirii germane" au venit din teritoriul politic francez, unde ideea măsurii unice pentru toţi cei trecuţi de pragul Uniunii era stindardul însuşi al europenităţii. Din poziţia franceză, pericolele reducerii coeziunii interne a Uniunii erau mai ameninţătoare decît consecinţele integrării unor societăţi, al căror model de funcţionare şi performanţă le impiedica să se ridice la standardele membrilor, într-un timp prea scurt. În consecinţă, viitorul avea să fie decis de două procese: adîncirea integrării între membrii Uniunii, de la acel moment, respectiv de pregătire a candidaţilor. Se născuse binomul "extindere-adîncirea integrării". Viziunea franceză dădea prioritate adîncirii integrării, o formulă menită să promoveze soluţia unei Uniuni Europene tot mai aproape de sistemul politico-statal de tip federal. La capătul drumului, aşa cum visaseră şi pionierii ideii europene, se aflau, chiar dacă nimeni nu avea tăria să o spună deschis, Statele Unite ale Europei. Integrarea noilor ţări, din centrul şi estul Europei, urma să se facă abia după ce Uniunea ar fi făcut paşii decisivi în direcţia concretizării modelului. Contra-reacţia la soluţia franceză a fost determinată nu atît de resentimentele partenerilor Franţei, faţă de euro-paternalismul ei, cît de argumentele "realiştilor". Rezultatul cel mai evident al proiectului francez era amînarea cu cîteva decenii a statelor care băteau la poarta integrării. Refuzul era cu atît mai greu de jus­tificat, cu cît noii veniţi purtau în băţ şi jalba datoriilor istorice ale occidentului, cu referire la neonoratele promisiuni de securitate făcute Poloniei, României şi altor state, lăsate fără sprijin în faţa ameninţării sovieto-germane în anii 1939-1940, iar după război aruncate, ca un balast, de partea roşie a cortinei de fier. S-a luat decizia de compromis: perfecţionarea mecanismelor instituţionale ale Uniunii, nevoite să acomodeze 27 de state în loc de 15, în paralel cu pregătirea candidaţilor pentru integrare. Totul trebuia făcut în mai puţin de un deceniu. Ce a rezultat se vede acum! O Uniune care, pe de o parte, nu şi-a găsit soluţiile instituţionale capabile să-i asigure nici măcar stabilitatea, necum dezvoltarea, iar pe de altă parte incongreuenţe masive în spaţiul economic şi politic-decizional. Europa cu mai multe viteze nu mai este subiect de consideraţii academice, ci o realitate pe care politicienii nu o mai pot ignora, nici trata doar ca pe o boala pasageră. Ideea că un nou suport constituţional pentru Uniunea Europeană, salvînd tot ceea ce se putea salva din ratatul proiect al Constituţiei europene, va reaşeza procesul integrării pe făgaşul normal, s-a dovedit o iluzie. La nici două săptămîni de la încheierea furtunoasei reuniuni de la Heiligendamm, discuţiile privind aspecte critice ale deciziei în sistemul Uniunii şi ale "excepţiilor" de la integrare sunt din nou în prim planul politicii europene. În ciuda promisiunilor făcute, Polonia nu pare totuşi dispusă să renunţe la cererea de revizuire a criteriului de determinare a puterii de vot în Consiliu; Marea Britanie a reuşit să rămînă în afara constrîngerilor "cartei sociale" şi, în ciuda promisiunilor, nu este deloc sigur că va adopta rezumatul fostei Constituţii europene; iar Franţa şi-a trimis în mod cu totul excepţional chiar Preşedintele la Consiliul pentru afaceri economice şi financiare, pentru a susţine necesitatea "flexibilizării" Pactului de stabilitate financiară. De unde se vede că "Europa a la carte" nu este atît o "aberaţie" creată de slabele performanţe de integrare ale noilor veniţi, cît o modalitate prin care marile puteri încearcă să-şi apere interesele, atunci cînd standardele integrării încep să le fie defavorabile.

Nucleele de integrare diferenţiată în cadrul spaţiului economic şi politic al Uniunii Europene există deja: zona euro, spaţiul Schengen, cooperarea avansată în domeniul securităţii şi apărării etc. Problema este că şi în aceste oaze de cooperare intensificată tensiunile cresc, iar politicile preconizate în marile capitale europene, pentru a le soluţiona, sunt din ce în ce mai puţin convergente. Cu alte cuvinte, Europa cu două viteze, ideea atît de blamată acum un deceniu, s-ar putea dovedi, mîine, soluţia bună pe care Europa tocmai a ratat-o şi la care nu se va mai putea întoarce.

Ce înseamnă toate acestea pentru România? O Europă cu mai multe viteze este, la prima vedere, soluţia care se pliază mai bine pe "specificul" nostru; care ar putea acomoda mai uşor deficienţele unei economii slabe şi ale unei structuri societale prea puţin coezive, cu procese disolutive prevalînd încă asupra celor de restructurare. În profunzime, însă, dezvoltarea unei Uniuni Europe cu spaţii de integrare diferite, cu o ierarhizare stabilizată a distribuţiei beneficiilor cooperării instituţionale, nu face decît să mărească şansele de marginalizare structurală a României. O traiectorie al cărei efect este accesarea drastic limitată a resurselor din sistemul Uniunii Europene, cîteva decenii de acum înainte şi, pe cale de consecinţă, intrarea pe o nouă buclă de "întîrziere istorică", în planul dezvoltării.