Exerciţii mimetice

Starea politicii româneşti, precară! Atît din punctul de vedere al calităţii celor care şi-au luat titlul de "politicieni" cu diplomă la "şcoala vieţii", cît şi din perspectiva rezultatelor. Politica este la noi doar un mecanism de translaţie. Bazat pe autoritatea votului democratic, rostul său este să asigure pletorei clientelare a partidelor accesul la punctele nodale ale administraţiei. Adică la reţeaua care se ocupă, în principal, de cheltuirea fondurilor publice, mai precis de reciclarea unei bune părţi a lor în buzunarele aleşilor, direct sau prin intermediul "biznisului privat". De la organizare şi pînă la funcţionarea curentă, partidele nu fac decît să se pregătească pentru singura funcţie care le ţine în viaţă: guvernarea. Dar nu în sensul de a pregăti soluţii sau programe care să genereze schimbarea structurală a economiei, ori a administraţiei, ori a calităţii vieţii, ci doar în acela de a fi gata să încaseze cît mai multe din avantajele ei în timpul limitat al unui mandat. Competiţia în rîndul partidului, la vîrf sau la bază, este doar competiţia pentru "un loc eligibil", oriunde ar fi el: în Parlament, în guvern, prin agenţiile guvernamentale, prin birocraţia de la centru, prin primării şi consilii etc. Cum ajungi în faţă? Logica este implacabilă, ca într-un silogism de tip Barbara: dacă dai, ai! De aici, grija dintîi a tuturor celor care s-au văzut măcar o dată aleşi: să ia, să strîngă, ca să poată da celor de care depinde viitorul lor în funcţia publică. Toate discursurile, simpozioanele şi adîncile cercetări despre complicata problemă a corupţiei sunt inutile. Mecanismul este de o banalitate ternă, simplu şi la lumina zilei. Doar că cei de care depinde stîrpirea lui, sunt chiar cei care beneficiază de avantajele sale! De accea, problema corupţiei va trebui să mai aştepte!

Cînd societatea civilă a ridicat glasul pentru a spune că rădăcina răului nu se află doar în "slăbiciunile omeneşti", arivism, rapacitate, carierism, servilism etc, ci este produs chiar de regulile şi structura sistemului politic de la noi, reacţiile au fost încurajatoare. Doar că, întrucîtva, părtinitoare. Preluînd tema din mers, fiecare partid mai răsărit a născut o campanie anti-corupţie cu logo-ul: "Corupţii lor sunt mai corupţi, iar ai noştri nu se pun!". S-au creat instituţii pompoase, instrumente ale puterii, care se joacă de-a şoarecele şi pisica cu "cei care ar putea avea probleme", dacă nu cumva se spune altceva de la "centrul de comandă". Mai nou, parcă pentru a ilustra ridicolul, PNA s-a auto-sesizat şi cercetează un senator care a vrut să corupă minoritatea evreiască, în speranţa că va fi ales preşedintele ei!

Unul dintre remedii, mult discutat, a fost introducerea votului uninominal, la alegerile parlamentare. Fie şi numai pentru una din camere, Senatul. O soluţie care ar fi dat cîştig de cauză credibilităţii personale, oamenilor legaţi de anumite comunităţi, capacităţii lor de a genera soluţii pentru cei care le-au dat mandatul. Una care întăreşte controlul direct al alegătorului asupra celor aleşi. Care, în acelaşi timp, slăbeşte chinga centrului asupra periferiei, în structura partidelor. După reacţia de entuziasm iniţială, toate partidele parlamentare, fără excepţie, s-au speriat de moarte de consecinţe, aşa că au abandonat proiectul pe care timp de 15 ani l-au tot discutat şi rediscutat prin simpozioane şi reuniuni. Constituţia a modificat aproape tot ceea ce nu trebuia modificat sau era irelevant, dar nu a strecurat nici măcar posibilitatea unui nou sistem de alegere a celor investiţi să facă legi şi să controleze puterea executivă. Cu aceeaşi măiestrie a ratat noul text constituţional şi posibilitatea redefinirii raporturilor dintre Executiv, Legislativ şi Puterea Judecătorească, lăsînd ambiguităţile să lucreze în favoarea celor care deţin puterea şi în defavoarea democraţiei şi a cetăţenilor.

Într-o vădită degringoladă după rezultatele nu tocmai dătătoare de speranţe ale alegerilor locale, PSD pare din nou cuprins de febra "transformării radicale". O temă actuală încă de la înfiinţarea partidului şi scoasă de la păstrare de fiecare dată cînd electoratul său tradiţional dă semne de nervozitate şi nemulţumire. Acţionează aproape întotdeauna fără greş, cu efect calmant şi soporific. Cum partidul este mereu luat prin surprindere de reacţiile electoratului, toate strategiile de schimbare sunt improvizate, pe loc. Acum, s-a propus introducerea unui sistem special de desemnare a candidaţilor pentru viitoarele alegeri. Nici nu-l discutase bine, nici nu-l aplicase vreodată că PSD s-a şi grăbit să-l propună tuturor partidelor ca pe o metodă infailibilă de reformă a "clasei politice". Cea mai nouă invenţie politică a PSD este o metodă veche de mai bine de un secol şi funcţionează doar în sistemul politic american. Şi nici acolo mulţumitor, pentru că americanii caută insistent unul cu care să-l înlocuiască. Ideea a suscitat de altfel şi prima reacţie vizibilă. Întreaga organizaţie de tineret a PSD boicotează propusele alegeri interne. Şansele lor de a fi reprezentaţi pe locurile eligibile au scăzut în loc să crească!

Dacă tot este în căutare de idei în raftul cu clasici ai teoriei sociale, propunem liderilor politici, ai PSD şi ai celorlalte partide, să considere metoda Condorcet. El propunea ca votul, în situaţia cînd există mai mulţi candidaţi pentru un singur post, să se exprime prin ordonarea descrescătoare a preferinţelor. În felul acesta, nimeni nu este exclus, iar alegătorul nu trebuie să decidă doar între rău şi mai rău. Încercaţi să vă închipuiţi cum ar fi arătat rezultatul alegerilor pentru primăriile din România, dacă s-ar fi folosit această metodă!

Toate acestea rămîn, însă, simple exerciţii intelectuale, cînd nu sunt încă şi mai simple exerciţii mimetice! Fără alt obiect, decît acela de a sugera că ceva s-ar schimba. Poate pe ici pe colo, dar nu prin părţile esenţiale!