Falsa bătălie pentru prezenţa la vot

Pe 28 noiembrie 2004, prezenţa la vot la alegerile parlamentare - la acea dată organizate pentru ultima dată simultan cu primul tur al alegerilor prezidenţiale - a fost de 57,13%. Era cam aceeaşi prezenţă ca la alegerile parlamentare din 2000. A fost ultima dată când prezenţa la vot la legislative a fost mai mare de 50%.

Dar, deja la acea dată peste un milion de romani părăsiseră ţara pentru a căuta un trai mai bun în Europa de Vest, tendinţă care s-a accentuat şi mai mult după 2007. Aşa că nu era de mirare că la următoarele alegeri parlamentare, pe 30 noiembrie 2008, când se vota doar pentru alegerea Parlamentului, prezenţa la urne scădea deja la 39,26%, pentru ca, patru ani mai târziu, pe 9 decembrie 2012 să crească puţin, la 41,72%. Nu este deci de aşteptat ca la alegerile din 11 decembrie 2016 - la ora la care scriu acest articol nu este încă cunoscută prezenţa finală - prezenţa să depăşească 50%, deşi va fi mai mare decât la precedentele alegeri. Aceasta poate schimba ceva? Se estimează că o prezenţă la vot mai mare, mai ales în zona urbană, ar defavoriza PSD şi pe aliaţii săi.

Însă, dincolo de calculele conjuncturale privind formarea majorităţilor parlamentare, alegerile parlamentare din 2016 dezvăluie instabilitatea sistemului de partide românesc. În 2004 exista un sistem cu partid predominant, care va intra apoi într-o fază de tranziţie spre un tip de bipolarism polarizat. Odată ajunsă la guvernare Alianţa DA, formată în 2003 din PNL şi PD, se va destrăma. De la un partid predominant, cu 48% din reprezentarea parlamentară, cum se întâmpla în ciclul electoral 2000-2004, fără o opoziţie democratică importantă, se va trece spre un sistem bipolarizat, dar şi prin experienţa unui guvern minoritar PNL-UDMR (2007-2008). După alegerile parlamentare din 2008, România va cunoaşte guvernul de "mare coaliţie", format din PSD şi PDL, pentru ca, din 2009, să cunoască pe rând, mai întâi guvernul demis, însă rămas totuşi în funcţie, între septembrie şi decembrie 2009, apoi, după alegerile prezidenţiale din decembrie 2009, formarea unei noi coaliţii de guvernare. Ori, astăzi, şapte ani mai târziu, cu excepţia UDMR, partidele acelei coaliţii nu mai există. PDL sau UNPR au dispărut, dizolvându-se în alte celelalte mari partide.

Între 2004 şi 2016 sistemul de partide românesc s-a schimbat, dar nu s-a stabilizat. Din contră, acesta rămâne instabil cu toate încercările de a impulsiona o orientare bipartidistă, facilitată de alegerile prezidenţiale în două tururi, dar şi de permanenta tendinţă de prezidenţializare a regimului politic. Deşi alegerile prezidenţiale din 2014 păreau să anunţe trecerea spre un sistem bipartidist, situaţia nu a evoluat în această direcţie. Iar evoluţia rapidă a tendinţelor iliberale şi la noi, poate explica doar parţial această dezvoltare sinuoasă a sistemului de partide din ultimii doi ani. Oricum, indiferent de prezenţa la urne, PSD confirmă la aceste alegeri poziţia dominantă pe care o câştigase deja la alegerile locale din iunie 2016, dar pe care o construise încă din 2010-2011, mai întâi prin înfiinţarea, apoi, în 2014, prin desfiinţarea USL. Deşi după 1992 primele două formaţiuni politice obţin peste 60% din mandate, bipartidismul nu poate să se implanteze în România. Şi la aceste alegeri clivajele tradiţionale, urban-rural, centru-periferie (Vechiul Regat-Transilvania sau sud-nord), ba chiar şi stat-biserică (acesta accelerat de campania pentru modificarea în sens conservator şi ostil drepturilor omului a Constituţiei) au dovedit existenţa mai multor Românii, greu de conciliat, şi cărora parlamentul ar trebuie să le ofere spaţiul de compromis. Ori, tocmai parlamentul, ţinta unor atacuri permanente din toate direcţiile, nu mai poate realiza această funcţie esenţială.

Prezenţa la vot poate duce la o majortate sau la alta, dar nu duce nici la o mai mare stabilitate politică, nici la mai multă democraţie. După ce în campaniile electorale din 2012 şi 2014 fuseseră deja încercate mesaje antioccidentale, antieuropene şi antidemocratice, campania electorală din acest an a atins apogeul. La antisemitismul abia camuflat al campaniei anti-Soros (de fapt, o campanie inspirată de legislaţia din Rusia împotriva organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului) şi anti-UE, s-a adăugat şi naţionalismul alimentat de declaraţiile, deloc întâmplătoare, ale lui Viktor Orban cu ocazia zilei naţionale a României. Speranţa celor care au contribuit la această stare de spirit, căruia nici un partid politic nu i s-a împotrivit, este ca România să plonjeze în zona de influenţă a aşa ziselor state iliberale. Iar instabilitatea politică poate conduce într-o asemenea direcţie.