Fereastra constituţională Overton

Curtea Constituţională a României (CCR) a dat publicităţii ieri decizia prin care a tranşat conflictul juridc de natură constituţională dintre Guvern şi Preşedinte, conflict declanşat de refuzul acestuia din urmă de a da curs cererii de revocarea procurorului - şef al DNA.

Rezultă clar din această decizie că Preşedintele României nu are dreptul discreţionar de a refuza o solicitare de revocare a unui şef al parchetelor pe motive de oportunitate (politică sau de altă natură), ci numai pe motive de legalitate.

Printre altele, pentru a ajunge la această concluzie, CCR a făcut o vastă analiză a statutului constituţional al procurorului, pe care l-a repus în matca să firească, deturnată de modificările aduse legii de organizare judiciară şi legii statutului magistraţilor în anul 2005, precum şi de evoluţiile şi cutumele din ultimii ani de "lupta" anticorupţie.

În rezumat, CCR a constatat, cu lux de amănunte, că:

(i) Procurorul nu este magistrat în sensul CEDO (cf. cauza Pantea contra României, 2003), întrucât nu prezintă garanţiile de independenţă şi imparţialitate ratasate judecătorilor. Procurorul este supus controlului ierarhic şi este, din perspectiva politicii penale şi a comportamentului administrativ, sub autoritatea Ministrului Justiţiei.

(îi) Procurorul nu face parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească. Justiţia nu se face de procurori, ci de instanţele de judecată şi de ICCJ. Procurorul este un auxiliar al justiţiei.

(iii) Procurorii sunt, în realizarea obiectivelor de politică penală, agenţi ai Guvernului, fără să facă parte, totuşi, din puterea executivă. Aceasta nu înseamnă că procurorul este ţinut, în activitatea sa concretă, de autoritatea Ministrului Justiţiei sau de ordine administrative ale Guvernului. Dimpotrivă, procurorul este independent de executiv în dosarele individuale. Cu excepţia procurorului ierarhic superior, căruia procurorul de caz îi este subordonat, nimeni nu îi poate impune procurorului să abandoneze un caz sau, dimpotrivă, să deschidă un dosar şi să îl trimită în instanţă. Mai mult chiar, procurorul de şedinţă, care susţine acuzarea, are toată indrituirea să pună concluzii, parţial sau total, împotriva celor scrise în rechizitoriu. Acest principiu este vechi şi acceptat în toate sistemele de drept penal care s-au inspirat din sistemul francez - la plume est serve, la parole est libre (ceea ce este scris este obligatoriu, dar cuvântul este liber).

CCR, trecând dincolo de limitele sesizării şi chiar dincolo competenţele sale obişnuite, cu care este împuternicită de Constituţie, a considerat că decizia Preşedintelui [1] de refuz al revocării şefei (temporare, totuşi) a DNA, nu numai că a indicat greşit motive de oportunitate pentru refuz, dar a făcut şi o analiză de legalitate, ceea ce îi opreşte Preşedintelui dreptul de a efectua o nouă analiză a cererii de revocare şi, eventual, o nouă respingere a cererii de revocare, de data aceasta, pe motive de legalitate.

Trecând peste greşeala evidenţă de exprimare sau strategie a Preşedintelui [2], trebuie observat că instanţa constituţională s-a contrazis când a constatat, în acelaşi timp, că decizia este discreţionară, limitându-se la motive de oportunitate, dar că decizia conţine şi o analiză de legalitate. În plus, iar acest lucru este mult mai important, CCR s-a comportat ca o instanţă de drept comun, făcând ceea ce nu se face în instanţele de drept comun, adică încălcând atât limitele sesizării, cât şi principiul contradictorialităţii. Sigur că aceste principii au o aplicabilitate limitată în speţele care se află în faţa CCR. Numai că CCR nu îşi poate depăşi competenţă şi limitele sesizării, trecând în domenii şi abordând subiecte care nu făceau obiectul sesizării. Spre exemplu, CCR a demonstrat (cu un raţionament corect şi bine documentat) că dispoziţia din Legea 303/2004 privind organizarea judiciară care dă în compenţa (aparent) discreţionară a Preşedintelui revocarea şefilor de parchete este contrară Constituţiei, întrucât înfrânge dreptul constituţional al Ministrului Justiţiei de a cere revocarea acestor şefi de parchete. Este adevărat că, în Constituţie, nu i se atribuie Preşedintelui un astfel de drept, dar compatibilitatea Legii de organizare judiciară cu Constituţia nu forma obiectul sesizării. Probail că această decizie a CCR, cu adevărat istorică, va deschide calea redefinirii prerogativelor constituţionale ale Preşedintelui, prerogative care, cu rare excepţii (cum ar fi medierea între puterile publice şi între societate şi autorităţi şi prerogativa acordării de decoraţii), sunt împărţite cu alte autorităţi. Până şi graţierea individuală trebuie contra-semnată de premier. Pentru mecanismele de checks and balances necesare într-o democraţie contemporană, este necesar ca anumite mecanisme care pot declanşa curente sau explozii sociale să fie doi reprezentanţi ai puterii care să învârtă de cheie în acelaşi timp, dar reprezentarea în politica externă şi în interiorul UE, precum şi prerogativele relative la autoritatea judecătorească să fie revăzute, pentru a evita pe viitor astfel de blocaje sau soluţii inedite.

Dincolo de controverse şi de lupta politică ajunsă la cote înalte de inflamare [3] poate că este bine că o astfel de decizie, general obligatorie odată cu publicarea în Monitorul Oficial, a fost emisă acum şi nu în ani electorali. Este o fereastră de oportunitate pentru a repune în discuţie statutul ontologic al acestei curţi de control constituţional.

În primul rând, este nevoie să ne reamintim că această curte are atribuţii jurisdicţionale (soluţionează, de exemplu, excepţii de neconstituţionalitate, care sunt esenţiale pentru procesele de drept comun) şi politice (soluţionează conflicte de natură constituţională, validează alegeri şi referendumuri). Este compusă din 9 judecători numiţi politic (şi nu pe baza unei cariere profesionale presărate cu examene). Spre exemplu, fostul preşedinte al Curţii, dl Zegrean, nu fusese niciodată magistrat, înainte de a fi impus de Băsescu pe o poziţie pe care a ocupat-o timp de 9 ani. Soluţiile pe care le pronunţă CCR sunt în prima şi ultima instanţă. Indiferent dacă sunt greşite sau discutabile, aceste soluţii sunt obligatorii, fără posibilitate de contestare. Soluţiile CCR nu sunt contestabile nici măcar la CEDO, instanţa la care românii apelează când pierd în sistemul judiciar românesc [4].

În al doilea rând, este nevoie să ne reamintim că, în repetate rânduri, deciziile CCR au fost "creatoare" de legi (substituind Parlamentul) sau au dat interpretări obligatorii ale legilor (sustituind ICCJ, în atribuţia acesteia de a da interpretări obligatorii în recursurile în interesul legii). Spre exemplu, Legea dării în plată nr.77/2016 a fost completată prin decizia nr. 613/2016 a CCR prin inserarea atribuţiei exclusive a instanţei de a se pronunţa pe (în)existenţa impreviziunii în cazurile de dare în plată. O lege simplă, care nu presupunea decât o intervenţie minimală a justiţiei, a fost transformată într-un coşmar judiciar. Unii judecători au luat această lege ca un afront personal, ajungând, în cazuri rare, dar semnificative, să echivaleze impreviziunea cu decesul intempestiv al debitorului (???!!). În privinţa legii care permitea îngheţarea cursului CHF faţă de leu, votată de întregul Parlament, CCR a mers chiar mai departe - printr-o decizie din 7 februarie 2017 CCR a considerat legea neconstituţională pentru încălcarea principiului bicameralismului (chestiune care nu fusese nici măcar evocată în cererea dlui Cioloş, care a atacat legea la CCR la insistenţele lobby-ului bancar), fără să se oprească aici, însă. Depăşindu-şi limitele sesizării, CCR a considerat că, în aceste contracte, oricum este aplicabil aşa-numitul principiu al nominalismului (prost înţeles, n.n.) şi că o echilibrare a contractului s-ar putea face prin intermediul aceleiaşi impreviziuni, introdusă în "schiţa" Legii dării în plată tot de CCR.

În fine, CCR a pătruns, în anii anteriori, pe "teritoriul" ICCJ, mai ales atunci când a decis că, în anumite cazuri, unde legea nu prevede, există, totuşi, recursuri şi că acestea trebuie judecate la ICCJ. Consecinţele - supra-încărcarea cu dosare a ICCJ şi reacţia de respingere a judecătorilor de la ICCJ, care trimit pe bandă rulantă aceste recursuri la curţile de apel, cei aflaţi la mijloc fiind justiţiabilii, care aşteaptă cu anii soluţii la acest ping-pong judiciar.

În unele sisteme de drept, aşa cum este cel al SUA, atribuţiile de verificare a constituţionalităţii legilor sunt date Curţii Supreme. Nu ştiu dacă este un model de urmat - judecătorii de la Curtea Supremă a SUA, 9 la număr, sunt numiţi politic, dar judecătorii noştri de la ICCJ sunt magistraţi de carieră. La o viitoare modificare a Constituţiei poate luăm în calcul o astfel de mutare.

A nu se înţelege că sunt împotriva CCR. Dimpotrivă, în anii anteriori, s-a văzut un reviriment, o creştere a calităţii motivării. De altfel, chiar şi contestatarii (iresponsabili, după părerea mea) CCR, care au ajuns să ceară desfiinţarea CCR şi arestarea judecătorilor curţii (??!!) sunt convinşi de acest reviriment, de vreme ce aproape orice lege este trimisă spre verificare la CCR. Practic, atacarea oricărei legi la CCR s-a transformat în instrument de lupta politică. Ce să mai vorbesc de contestatarii legilor de protecţie a consumatorilor - în furia şi nebunia lor, aceştia au atacat Legea nr.77/2016 cu nu mai puţîn de 1600 de excepţii de neconstituţionalitate, din care peste o mie au fost deja respinse (iar excepţiile continuă să vină de la instanţele din ţară).

Decizia publicată ieri de CCR referitoare la obligativitatea revocării şefei CCR este o fereastră Overton. Să o utilizăm în folosul nostru, lăsându-i pe politicieni şi ong-işti să îşi facă jocul teatral.

NOTE:

[1]Din păcate, această decizie nu este un decret prezidenţial, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci un document oarecare făcut public de Preşedinţie, lucru care este o gravă eroare a acestei instituţii.

[2]Decizia de refuz al revocării a folosit cuvântul "oportunitate", când putea folosi orice sinonim, pentru a evita acuzaţiile de încălcare a Constituţiei.

[3]Liderii opoziţiei au ajuns la cuvinte dure, de genul "lovitură de stat" dată de Curtea Constitionala (aceeaşi care l-a ţinut în funcţie în 2012 pe Băsescu, în ciuda votului popular) sau "stat infracţional", ceea ce denotă o mare sărăcie de idei şi soluţii, precum şi teamă iraţională că fără actualul şef al DNA, lupta anticorupţie se vas tinge de la sine. Dacă aş ar fi, înseamnă că tot sistemul a fost prost conceput. În management, în politică, în război, nu depinzi niciodată de un singur om. Altfel, eşti pierdut.

[4]Apropro, un actual judecător la CEDO, fost judecător la CCR în 2012, îmi spunea pe pagina de Facebook, la acea vreme, cu titlu de comentariu la criticile mele aduse deciziei CCR de a-l reânscăua pe Băsescu, ceva de genul: deciziile CCR sunt obligatorii erga omnes - ce este de comentat aici?"