Feudalismul românesc timpuriu

Ideea că organizările sociale se înşiră ca mărgelele pe aţa timpului, de la triburi familiale, la sclavagism, de acolo la feudalism şi mai apoi la capitalism şi socialism-comunism, ori post-capitalism, este una dintre cele mai grave fraude intelectuale din istoria gîndirii şi a educaţiei, hrănită sistematic de ideologia darwinismului social. Inventivitatea umană în materie de macro sisteme sociale şi de guvernare se reduce, în fapt, la doar două tipuri, A şi B, între care societăţile pendulează constant, la intervale diferite de timp. Diferenţa dintre ele a fost perfect intuită şi codificată de Platon, pentru care oraşul-cetate este entitatea de referinţă: "Un oraş, oricît de mic, este, de fapt, împărţit în două. O parte aparţine săracilor, cealaltă bogaţilor, între ele existînd un conflict". Platon descrie aici tipul B, iar diferenţa faţă de tipul A, constă doar într-un singur punct, existenţa conflictului. În societatea de tip A, deşi despărţite de prăpastia statutului lor social, cele două mari "zone ale cetăţii" îşi întemeiază relaţiile pe o imuabilă inter-dependenţă, pe un pact indestructibil de slujire reciprocă, definit printr-o listă precisă de obligaţii şi îndatoriri, susţinut de un sistem la fel de inflexibil de autoritate-justiţie, imediată, nemiloasă, şi hiper-centralizată. Aceste "aranjamente" au asigurat unor societăţi foarte diferite cultural, din Japonia pînă în Europa, nu doar supravieţuirea, ci şi şanse bune de prosperitate. Hegel descrie perfect logica sistemului în uluitoarea sa analiză asupra raporturilor de interdependenţă dintre stăpîn şi sclav, din Fenomenologia Spiritului. Societăţile de tip B sunt cele pe care le numim capitaliste. Cele de tip A ar trebui numite feudale sau anti-capitaliste. Datorită abolirii aproape totale a conflictualităţii intra-structurale, societăţile de tip feudal sunt mult mai stabile în timp. Conflictele din sînul clasei bogaţilor, pentru acapararea autorităţii de guvernare, sunt singurele prezente, iar ele nu ameninţă niciodată ordinea sistemului. Principala problemă de eficienţă, a societăţilor astfel organizate, este "predestinarea socială" a activităţii şi a acţiunii individuale, precum şi costurile, care se pot dovedi uneori ruinătoare pentru întreaga comunitate, ale abuzului, ori relei folosinţe a atributelor de autoritate. Societăţile capitaliste fructifică mobilitatea socială, iniţiativa şi creativitatea individuală, îngrădesc abuzul de autoritate, dezvoltă sisteme complexe de justiţie şi tind să scadă şansa ca eroarea unui singur decident, oricît de important, să fie plătită de întreaga comunitate cu propria viaţă, ori cu întregul avut; în schimb, societăţile democratice plătesc preţul greu al conflictualităţii ridicate şi persistente, gestionată prin mecanisme de control social, inevitabil, slabe.

Iluzia că noi am trăi, în România anului 2010, într-o societate capitalistă este unul dintre cele mai ciudate fenomene de orbire socială. În realitate, România post-decembristă s-a mutat, doar, dintr-un model local de feudalism, într-altul. Exact ca în bancul cu piesele de la maşina de cusut, furate de muncitori de la uzina socialistă Cugir, care oricum erau montate acasă, tot pistoale mitralieră ajungeau! Aşa şi noi, oricum am tot încerca să montăm rămăşiţele unei societăţi feudale, cu speranţa că vom obţine o maşină de cusut capitalist-democratică, tot o societate de tip feudal obţinem! Dovada?

Pentru mulţi, dovada vine de la rapida şi tot mai urîta năpîrlire a "democraţiei" noastre care tînjeşte, se zvîrcoleşte, de dorul unei autocraţii, "luminate", dacă ar fi să ne luăm după idealul iliescian mărturisit, ori doar scăldată de sclipiciul jocurilor de lumini şi artificii ale democraţiei "sufragiului naţionale" şi ale "regimului constituţional", vorba lui Caragiale, dacă luăm în serios "reforma statului" propusă în noul mandat al Preşedintelui Traian Băsescu. Pentru mine, cea mai puternică şi, trebuie să recunosc, surprinzătoare dovadă a faptului că după "tranziţie" ne aflăm tot mai aproape de modelul unui nou feudalism, adică o societate anti-democratică, este tocmai lipsa de conflictualitate dintre cele două "zone ale cetăţii" în care trăim. Dacă ceva cu adevărat semnificativ s-a întîmplat în perioada post-decembristă, atunci acest lucru este redesenarea rapidă a celor două teritorii ale cetăţii, bogaţi şi săraci, mult mai puternic polarizate, fenomen însoţit de creşterea masivă a vizibilităţii publice a celor ce ocupă aceste "teritorii" ale cetăţii. În ciuda acestor premise, care într-o societate capitalistă ar constitui terenul solid al unei noi şi intense conflictualităţi, modelînd însuşi relieful politicii, de la partide şi ideologiile lor, la programe şi acţiuni sociale directe, lucrurile se petrec la noi într-o deplină pace socială, chiar dacă nu este însoţită neapărat şi de armonie. Săracii îi votează cu toată încrederea pe bogaţi, ca ei să poată deveni şi mai bogaţi, pe seama guvernării, (din acest punct de vedere, "divertismentul" Prigoană este absolut înduioşător!), în timp ce bogaţii îşi văd de treaba lor şi aruncă pe seama săracilor toate poverile crizei provocate chiar de deciziile şi de comportamentul celor cîtorva sute de depozitari autentici ai averii şi puterii din România. Guvernul aruncă fără oprelişte oameni în stradă, plăteşte pensii şi asigurări doar pe sponci şi tot mai puţin, nu-i pasă cîtuşi de puţin de siguranţa cetăţeanului, ori de cea a oraşelor şi a zonelor de locuire rurale, ca să nu mai vorbim de cea naţională. Cu toate acestea, societatea românească se comportă ca şi cînd ar exista un pact foarte clar şi puternic între cele două "tabere", ce poate fi rezumat simplu: "Noi, bogaţii, avem datoria guvernării şi desigur, beneficiile ei; voi, săracii, aveţi toate celelalte îndatoriri, iar ca beneficiu, pe acela că sunteţi guvernaţi", adică nu trăiţi într-o lume de tipul celei despre care vorbeşte atît de convingător Hobbes, dominată de o singură regulă: Bellum omnium contra omnes. Cui nu-i place, să ne mai lase cu comentariile acide şi, în general, să-şi caute de lucru prin alte părţi, cît mai departe de tărîmurile noastre binecuvîntate, unde ne străduim să avem şi noi feudalismul nostru, de supravieţuire, "care este" din moşi strămoşi. Unul liniştit, aşezat şi durabil! Iar dacă ne iese, Europa o să fie încîntată să ni-l boteze, cu acte în regulă, chiar în Catedrala Sfîntului Ştefan din Bruxelles, drept "neo-democraţie", "democraţie adaptată societăţilor în tranziţie", ca să nu o zic de-a dreptul, "democraţie originală".

Vestea proastă este că, deocamdată, suntem în faza timpurie a noului nostru feudalism, în care "marele pact social" nu a fost încă semnat, parafat şi asumat de cele două părţi. În consecinţă, săracii, care n-au niciodată de ales, au luat pe grumaz obligaţiile, în timp ce "noua clasă de lux" trece cu vederea chiar şi îndatoririle sale minime.

Dacă m-a bănuit cineva de originalitate, să mă ierte degrabă şi să citească, în schimb, cu mare folos, dezvoltarea scrisă cu mult har, pe la 1899, de un anume Thorstein Veblen. Textul, "Teoria Clasei de Lux", a fost tradus recent şi în limba română, ceea ce nu poate fi interpretat decît ca o uriaşă răzbunare, ironică, a istoriei.