Frica de libertate

Modelul de guvernare şi societal spre care alunecă România nu este democraţia originală, vreun soi sau altul de iliberalism de inspiraţie europeană, nord sau sud-americană, ci unul local cu o lungă tradiţie istorică. În miezul lui, o viguroasă vînă de autoritarism. Cultivat şi exersat instituţional, încă de la primele eforturi de modernizare, nu doar de stat şi de instituţiile lui, ci unul larg diseminat în structura interacţiunilor sociale, indiferent dacă este vorba despre relaţii de cuplu, de familie sau de clan, relaţiile cu biserica sau cele de muncă, ori despre relaţionarea întîmplător pasageră din cursul firesc al unei zile din viaţa acelui Ivan Denisovici pe care îl purtăm în spinare, fiecare dintre noi. Recursul la autoritarism nu este doar un simplu reflex, în societatea românească, ci o soluţie matcă. Unealta universală scoasă din trusă, de fiecare şi de oricine, pentru orice fel de "reparaţii", obişnuite sau de urgenţă, pentru orice fel de operaţiuni sociale, simple sau complexe. Un autoritarism din care se hrăneşte cultura bunului plac, cea care face ravagii în societatea României de astăzi. Bagheta magică folosită nu doar pentru a rezolva cele mai multe situaţii de competiţie sau conflict, ci şi pentru a încerca "îmblînzirea" sau "încîntarea lumii". Societatea României este înămolită în autoritarism, iar ieşirea din nisipurile lui mişcătoare face parte dintr-un viitor la care, deocamdată, nu avem tăria să visăm. Produsul distilat şi hipertoxic al acestui tip de cultură socială, de care ar trebui să ne temem mai mult decît de lipsa libertăţii însăşi este frica de libertate. Dovada?

Mai zilele trecute, nu din cine ştie ce raţiuni superioare, ori interese legate de dezvoltarea culturii democratice în Romania, ci ca să scape de o parte din bătaia de cap şi de reproşurile care ştia că vor urma, Ministerul educaţiei a hotărît ca o parte din condiţiile pentru deschiderea şi funcţionarea învăţămîntului să fie stabilite la nivel local. Şcoli şi inspectorate. Ceea ce a urmat, ceea ce a venit ca răspuns social, este pur şi simplu înfricoşător. Toată lumea este derutată, nimeni nu ştie ce şi cum trebuie să facă. Un uriaş cor şi-a reunit vocile, din toată ţara, invocând autoritatea salvatoare a Majestăţii sale, Ministerul. El să ne spună ce să facem! Părinţi, profesori, inspectori şcolari au abdicat reflex de la responsabilitatea care le fusese pusă în faţă. Nimeni nu a vrut să vadă uriaşa fereastră de oportunitate deschisă de minister, nimeni nu a simţit aripa Libertăţii fluturînd. Au preferat să arate cu degetul spre laşitatea celor de la care au aşteptat mereu toate şi oricare decizie cu privire la funcţionarea şcolii. Chiar şi regula de aşezare a băncilor în clasă! Amărăciunea lecţiei care tocmai ne-a fost predată nu este, desigur, un gust nou. Contribuţia şcolii şi a sistemului de învăţămînt, în general, din România la cultura autoritară începe chiar cu introducerea sistemului public şi cvasi generalizat de educaţie. Şcoala a fost şi a rămas un bastion al autoritarismului instituţionalizat. Nu doar şi nu în primul rînd în relaţia profesori-elevi, ci în toate compartimentele. Relaţiile minister-inspectorate, minister-şcoli, inspectorate-şcoli, minister-universităţi, toate sunt impregnate pînă la refuz de ideea că nimic nu mişcă jos fără autorizaţia, adesea birocratic formalizată, a celor de sus. De la bugete la planuri de învăţămînt şi de la numirile pe posturi, la condiţiile de fucţionare, totul, dar absolut totul se decide ierarhic, strict ierarhic, de sus în jos. Acest sistem şi mentalităţile din care se hrăneşte sunt rădăcina cea mai adîncă şi cea mai viguroasă a eşecului social structural al învăţămîntului din România. Ar fi însă nedrept să arătăm cu degetul într-o singură direcţie. Fără excepţie, chiar dacă în grade diferite, ministerele funcţionează, toate, în acelaşi regim, în relaţiile lor cu structurile subordonate şi, mai general, în relaţia cu societatea. De la organizare pînă la stufoasa şi disfuncţionala lor hipertrofiere nimic nu stă în calea acestor bastioane ale bunului plac. Iar dacă simte cineva nevoia unei ilustrări convingătoare să se uite şi să facă inventarul comportamentelor standard în ministerul de interne şi în relaţiile angajaţilor săi cu cetăţenii, ori cu alte autorităţi. Sindromul tipic: Avem o problemă? Punem sau mai mărim o amendă, ori mai ridicăm o stavilă, mai instaurăm o interdicţie! Nu contează cîte costuri introduce măsura arbitrară pentru majoritatea cetăţenilor ţării, ori cît efect de distorsiune introduce în relaţiile social-instituţionale! Important este să arătăm că "am luat măsuri". Iar dacă memoria scurtă ajută mai mult, să ia cineva aminte la modul în care această fantomatică autoritate instituită, ce să vezi? tot cu contribuţia esenţială a Ministerului de Interne, pentru a gestiona situaţia socială generată de pandemia coronavirus îşi revarsă oceanul de autoritarism peste societatea românească, fără să ia cîtuşi de puţin seama la răul pe care îl naşte, doar pentru că, desigur! ea vrea de fapt să facă bine! Doar de aceea a fost creată! De la Finanţe şi pînă la Externe, nici unul dintre bastioanele instituţionale ale administraţiei publice din România nu funcţionează altfel şi nu este impregnat de altă cultură, decît cea a lui "Hoc volo, sic iubeo, sit pro rationem voluntas". În traducere liberă şi nesilită de nimeni: "aşa vrea muşchii mei"!!!! Reţeta infailibilă pentru ca Liberatea să fie înlocuită de discreţionarul "bun plac" al celui care are biciul în mînă.