Gherila de partid

În PSD, deşi, cu mai puţină vehemenţă, nu au scăpat de aceeaşi problemă nici celelalte partide, s-a declanşat o adevărată gherilă de partid. Şi, dacă ar fi afectate numai partidele, ar mai fi cum ar mai fi, dar nici statul nu scapă acestei confruntări. Influenţa directă şi indirectă exercitată de partide asupra guvernului şi a instituţiilor publice va depinde în mare măsură de rezultatul acestor conflicte fratricide. Acum, însă, se pare că nu mai e vorba doar de tradiţionala repoziţionare internă a liderilor şi curentelor în interiorul partidelor de după încheierea unui ciclu electoral, ci de structurarea partidelor româneşti în raport cu viitorul sistemului politic. Ca şi cum confruntarea politică nu s-ar fi încheiat cu alegerile prezidenţiale din 6 decembrie ci mai continuă, în virtutea inerţiei, ar părea, pe aceleaşi coordonate.

La PSD lucrurile sunt mai vizibile nu doar pentru că are programat primul congres, ci pentru că fracţionarea pe criterii personale a cunos-cut cea mai severă formă tocmai în cazul acestui partid. Incapabil să-şi depăşească "păcatul originar", PSD nu s-a putut transforma într-un partid de doctrină şi de militanţi, iar acum confruntarea pentru şefie are mai degrabă aspectul unui război de poziţii între grupări cu greutate administrativă la nivel local. Şi dacă Adrian Năstase a ajuns nu doar să se mute "mediatic" de la organizaţia bucureşteană şi vanghelizată a partidului la cea prahoveană, ci şi să acuze "jocuri de culise", ba chiar să se refere la o posibilă "manipulare a votului", tensiunea internă din PSD a ajuns la limită. Tactica aleasă de Adrian Năs-tase, atacurile scurte şi repetate - de la reluarea discuţiei privind locaţia congresului şi organizarea sondajelor interne până la fraudarea votului intern - îl pune într-o postură ce nu îi este caracteristică, aceea de lider al gherilei interne împotriva dictaturii "vanghelizate" coordonate de Geoană. O temă pe care, chiar dacă a mai folosit-o în trecut, o împarte acum şi cu Traian Băsescu. Ori, dacă un politician cu experienţă nu ezită să folosească discursul şi temele celui mai notoriu adversar în lupta internă de partid, şi asta chiar dacă în perspectiva congresului de sâmbăta viitoare e cel mai bine poziţionat contracandidat al lui Mircea Geoană, înseamnă că asistăm la o confruntare inegală. S-ar putea ca strategia fragmentării can-didaturilor, menită iniţial să creeze o majoritate anti-Geoană la turul decisiv pentru alegerea preşedintelui partidului, să nu mai fie atât de sigură.

Gherila de partid are avantaje tactice în condiţiile unui front politic destructurat, dar nu poate func-ţiona eficient în cazul unui război de poziţii. Însă evoluţia spre războa-ie de poziţii sau de gherilă nu depinde doar de situaţia internă de partid, ci şi de contextul politic, social sau economic general. Atunci când, după un alt ciclu electoral, în 2001, Traian Băsescu îl debarca pe Petre Roman de la conducerea PD situaţia sa era relativ uşurată nu doar de situaţia internă din partid, dar şi de cea de la nivelul statului. La acel moment PSD avea o majoritate confortabilă în parlament şi orice basculare a sa nu se putea realiza decât prin gherilă. Or, Băsescu era mai bine plasat pentru a conduce gherila decât Roman care nu doar că nu se clasase în turul al doilea (n-o făcuse nici în 1996), dar obţinuse un scor modest, de doar 3%. În schimb, PSD-ul nu este însă un partid al gherilei. Nici în 1997, când obţinuse un scor slab la parlamentare (27%) şi pierduse pre-şedinţia ţării partidul nu s-a orientat spre un război de gherilă ci spre unul de poziţii. Pentru acest gen de confruntare de cadre este mai bine pregătit şi, din această cauză şi nu din loialitate, pedeseriştii nu l-au sacrificat pe Ion Iliescu atunci, iar acesta mai putea reveni. Ceea ce s-a şi întâmplat în 2000. Abia în 2005 Ion Iliescu a fost trimis pe tuşă, dar deja atunci nu mai avea niciun viitor instituţional.

Acum, mai mult chiar decât în 2005, PSD se confruntă nu doar cu dilemele menţinerii fragilului echilibru intern, ci şi cu cele legate de contextul aşa zisei reforme a statului care îl vizează direct. În aceste condiţii, gherila de partid prezintă ris-curi pe care mulţi din puternicii lideri regionali nu vor să şi le asume. Şi le-ar fi putut asuma militanţii, dar într-un partid de cadre, câţi dintre aceştia vor participa, totuşi, la congres?