Gloria industrială

Este o ironie - nu-i aşa? - că simbolul Parisului, capitala prin excelenţă a regalităţii absolute şi a aristocraţiei celei mai sofisticate, este un uriaş pilon din oţel construit în 1889 de către un inginer de poduri.

Mă preocupă, de la un timp, problema valorilor. Ce valori avem? Cum le cultivăm? De ce? Şi cred că pentru a ajunge la unele răspunsuri plauzibile trebuie să ne întoarcem puţin în istorie. S-a scris mult despre contrastul dintre lumea practică, a capitalismului industrial, şi aceea, cumva romantică, a erei care a precedat-o.

Însă, dacă privim mai atent, observăm că lucrurile nu stau atât de simplu. Luaţi, spre exemplu, virtutea gloriei. Cândva, o piesă centrală a eticii monarhilor şi a aristocraţilor. Monumentele gloriei militare sunt peste tot. Coloana lui Nelson, la Londra. Heldenplatz (Piaţa Eroilor), la Viena. Arcul de Triumf de la Paris. Dar gloria nu este deloc o valoare asupra căreia spiritul nobil are un monopol.

Era industrială a cultivat, şi ea, gloria. New York-ul anilor '30 este un exemplu clasic. Barajul Hoover. Podul Golden Gate. Expoziţia Universală de la Chicago, din 1933, a fost o altă celebrare a modernităţii industriale. Spectacole de lumină, dirijabile din aluminiu şi un extraordinar pod rulant - acestea au fost doar câteva dintre minunile prezentate publicului.

Trebuie să recunoaştem că, în comparaţie, trăim timpuri mai gri, mai blazate. S-a întâmplat ceva cu felul în care receptăm progresul industrial.

După 1989, această demobilizare a devenit, la noi, evidentă. Probabil că este, în parte, o reacţie la propaganda regimului comunist. Mulţi s-au săturat de imaginile cu muncitori care depăşesc planul, baraje hidroelectrice şi turbine de sute de megawaţi.

Oricare ar fi explicaţia, este clar că dezindustrializarea României nu a fost doar un proces strict economic, în care fabrici au fost închise şi oamenii trimişi în şomaj. Dezindustrializarea a fost şi un proces cultural. Aproape peste noapte, ne-am raportat altfel la industrie şi la valorile sale etice.

Dar Occidentul nu a ajuns prosper şi stabil doar pentru că a avut o industrie şi punct. Ci şi pentru că, adesea, această industrie a promovat valori morale. La limită, aceste valori au fost preluate din universul tradiţional, pre-modern, al monarhiilor şi aristocraţiilor europene. Unii dintre industriaşii Occicdentului şi-au asumat un rol aproape mesianic, de reformatori sociali. Statul modern, capitalist, la rândul său, a cultivat inginerii şi savanţii vizionari. Cu toţii au schimat faţa planetei. Canalele Panama şi Suez sunt memoriale ale acestei ambiţii.

Cultural vorbind, problema nu este că noi aveam, în anii comunismului, baraje şi turbine. Problema este că se minţea sistematic în legătură cu aceste "minuni".

Exista şi un banc, cu inspecţia care vine la şcoala lui Bulă. Profesoara îi instruise pe şcolari ce trebuie să spună. Când inspectorul indica ceva, ei formulau exagerările rituale. "Ce este asta?" - întreba inspectorul arătând un pepene. "O cireaşă de Scorniceşti!" - răspundeau copiii. În lumea economiei comuniste totul era uimitor. Însă fals.

S-a format, în acei ani, o clasă de mincinoşi de profesie. O clasă profesională, un grup bine organizat şi extrem de influent. Unii erau slujbaşi mărunţi, precum şefii aceia de ferme agricole al căror rol era să lege cu sârmă ştiuleţi suplimentari pe plantele de porumb. Alţii erau mari ştabi, precum cei care lucrau pentru "instituţiile centrale". Aceştia se ocupau de mega-falsurile regimului. Canale prin care nu trecea nici o navă, avioane care nu zburau, planuri cincinale făcute "din pix".

După 1989, faţada aceasta construită cu efort de regimul comunist s-a surpat. Am descoperit, cu toţii, dimensiunile falimentului. Un timp ne-am mirat sau ne-am indignat. Îşi mai aminteşte cineva astăzi, spre exemplu, de dosarul investiţiei-mamut de la Krivoi Rog? Sau de catastrofa numită Dacia Lăstun?

După o vreme, unii au devenit mai cinici, mai indiferenţi. Ne-am recalibrat aspiraţiile. Vrem, cum s-ar spune în jargonul specialiştilor, nimic mai mult decât o "economie a serviciilor".

În fond, de ce nu? Mă întreb însă dacă mai avem genul acela de memorie afectivă cu care să parcurgem peisajul epocii industriale a Occidentului. Dacă mai rezonăm cu unele dintre virtuţile sale. Dacă mai sesizăm forţa viziunii care le-a inventat. Sau dacă tot ce vedem sunt nişte clădiri mari şi nişte stâlpi înalţi.

Art Buchwald are o mică povestire, genială, intitulată "Luvrul în şase minute" (textul se găseşte, dacă nu mă înşală memoria, în antologia "Cărămida cu mâner", apărută prin 1986). Este vorba despre un turist idiot care îşi propune să bată recordul... pentru cea mai rapidă vizitare a celebrului muzeu. Omul, echipat cu pantofi de sport, reuşeşte, în aclamaţiile presei. Pozează apoi fericit, pentru reporteri, cu mama sa.