Gunoaie în flăcări

Au ars, săptămâna trecută, trei gropi de gunoi de la maginea oraşelor. La Braşov a ars câteva zile. La Cluj nu era primul incendiu. La Tecuci l-au stins după câteva ore. Ce este la originea acestor "evenimente", nu ştiu. Este posibil să fie accidente provocate de incompetenţă, însă frecvenţa acestora dă de gândit. Acum câteva luni, în Vâlcea, o groapă de gunoi a ars aproape două săptămâni. Anul trecut a fost un mare incendiu la groapa de gunoi Glina, de lângă Bucureşti.

Gunoaiele în flăcări sunt, astăzi, imaginea-simbol a României. Ţara este pustiită precum în vremea invaziilor tătare. Drumurile sunt rupte. Noaptea, pe străzile oraşelor, se aud răcnete şi muzică orientală. Birurile sunt împovărătoare.

Cei care susţin că guvernează această provincie vorbesc limba română foarte aproximativ. Avem, în premieră mondială, un ministru al Educaţiei (!) agramat. Altul, cel de la Agricultură, are scăpări complete de logică. Ministrul Mediului a poruncit să fie împuşcaţi urşii. Grupul este condus de un condamnat penal din Teleorman.

Gunoaiele sunt principala diferenţă care te izbeşte când ai aterizat aici. Occidentul este curat ca o farmacie în comparaţie. Dar este suficient să treci graniţa în Ungaria şi observi imediat. Sau chiar în Bulgaria, o ţară altminteri foarte prăpădită. Nicăieri în lumea civilizată nu există aşa ceva.

Pe străzile oraşelor româneşti stau, părăsite, scheletele unor construcţii abandonate. Unele sunt de pe vremea comunismului. Altele sunt însă din perioada "tranziţiei". Chiar şi prin sate descoperi vile părăsite, silozuri dărăpănate, "cămine de nefamilişti" care stau să cadă, benzinării ruginite.

Logica deşeurilor abandonate domină spaţiul social. Am fost de curând la un club sportiv. Era aproape de închidere şi din difuzoare se auzea, în sala pustie, nişte muzică românească din anii '90. Poate că cineva uitase o bandă în aparat. Poate că nimănui nu îi păsa.

Pe străzi, comersanţii lasă cutiile de carton în care au adus marfă. Capitala colcăie de şobolani. Muştele bâzâie. Lumea scoate plasele cu resturi menajere pe scara blocului. Pe marginea şoselelor sunt sticle goale şi animale moarte. La munte am văzut un râu pe ale cărui maluri creşteau nişte copaci ciudaţi. De crengile lor atârnau un fel de fâşii albe. Am crezut că era un fenomen al Naturii, dar erau, de fapt, pungi din plastic şi hârtie de ambalaj.

De ce? Aceasta este întrebarea. Explicaţii comune sunt două. Lipsa educaţiei şi absenţa măsurilor punitive. Oamenii aruncă gunoaie pentru că aşa au învăţat, unul de la altul. Şi nu păţesc nimic pentru că autorităţilor nu le pasă.

Corect. Însă cred că există o parte a poveştii care încă nu a fost spusă.

Gunoaiele au, în felul lor, o valoare. Pare ciudat, nu-i aşa? Pentru mulţi dintre noi, resturile de pe străzi sau maşinile abandonate prin parcări nu au, prin definiţie, nici o valoare. Dacă ar mai avea, de ce ar mai fi aruncate? Sau de ce ar zace prin şanţuri sau pe lângă garduri? Sigur, toate aceste reziduuri pot avea un preţ pentru firmele din industria "reciclării". Însă, pentru majoritatea persoanelor private, gunoiul nu are, prin natura sa, nici o utilitate şi nici o valoare.

Pentru a înţelege la ce mă refer, să ne întoarcem în timp cu câteva secole. În Evul Mediu şi la începutul epocii moderne, gunoaiele de tot felul făceau parte din peisajul social. Animalele erau sacrificate pe uliţă sau în spatele casei. Lăturile erau aruncate de la fereastră. Cei care se încumetau să treacă pe străzile înguste ale capitalei Scoţiei, în secolul al XVIII-lea, strigau la fiecare colţ "Stai aşa!" pentru a nu risca să primească în cap conţinutul unei oale de noapte.

În acest peisaj sordid existau clase specializate în exploatarea gunoaielor. Mai ales în oraşele mari. Unii adunau oase, alţii strângeau zdrenţe sau hârtie. Pe malurile Tamisei, la reflux, puteau fi văzute cârduri de copii (mud-larks) a căror treabă era să caute prin noroi ceva care putea fi, cât-de-cât, folosit.

În Occident, aceste circuite ale materiilor reziduale au dispărut aproape complet. În România, ele există pentru că mai există structuri sociale arhaice. Femei care scotocesc prin gropile de gunoi, copii care cerşesc un hamburger pe jumătate mâncat, căruţaşi care umblă prin mahalale. Iar oamenii lasă resturi de lucruri pe unde apucă pentru că ei ştiu că, într-un fel sau altul, există o mişcare spontană care le duce şi le transformă.

Spunem de atâtea ori că avem nevoie de o "reformă a instituţiilor". Adevărat. Şi că avem un "deficit de cultură civică". Da. Însă problemele noastre colective sunt mult mai profunde decât atât. Aş spune că unele dintre acestea sunt descrise mai degrabă de disciplina antropologiei istorice decât de ştiinţele politice sau de sociologia modernă. Omniprezenţa gunoaielor, la începutul secolului 21, este semnul unei înapoieri profunde. Pe care nici o platformă politică nu o adresează şi pe care nici unul dintre liderii politici nu pare să o fi sesizat. S-au obişnuit cu mirosul.