Hey Joe

Nu cred că vreunul dintre politicienii cu care Vice-Preşedintele Statelor Unite s-a întîlnit la Bucureşti are habar de cîntecul devenit celebru în interpretarea lui Jimi Hendrix, cea de la Woodstock. Joe, în limbajul american, frust, al străzii, este numele generic al necunoscutului pe care-l întîlneşti oriunde şi oricum; un amestec bine proporţionat de familiaritate şi detaşare. În piesa depănată molcom de chitara şi vocea lui Hendrix, personajul ţinea în mînă un pistol, iar străinul îl invită să-şi spună povestea, provocîndu-l cu întrebarea simplă: Hey Joe, încotro?

Din întîmplare sau nu, acest cadru se potriveşte pînă la detaliu vizitei făcute în România de Vice-Preşedintele Joe Biden.

Un necunoscut pentru România, chiar dacă în cariera sa politică, mai ales în perioada cînd a fost preşedintele Comisiei de politică externă a Senatului, i-a cunoscut pe toţi politicienii din cercul zero al puterii de la Bucureşti. Cine este Joe Biden, nu ne spune atît CV-ul său, altfel impresionant, aşa cum se cade celui de-al doilea om al Administraţiei de la Washington, cît distribuţia de roluri, aproape formal stabilită, de Preşedintele Obama. Joe Biden este, instituţional vorbind, punctul pivotal al politicii externe a SUA şi aşa va fi pînă la sfîrşitul mandatului. Este autoritatea sub care s-a făcut evaluarea programelor de politică externă moştenite de la administraţia Bush; este autoritatea care a decis ce rămîne şi ce nu, ce se schimbă şi anume, cum şi cînd; este autoritatea care a dat undă verde noii abordări americane în dosarele cheie: relaţia cu aliaţii NATO şi Europa, poziţia faţă de centrele principale de tensiune şi conflict - Orientul Mijlociu, Irak, Pakistan, Afganistan şi Coreea şi, desigur, noua configuraţie a relaţiei cu Rusia.

De ce a bătut atîta cale un personaj atît de important, pînă la Bucureşti? Răspunsul are ceva de-a face cu "pistolul" pe care-l ţine în mînă. În cazul de faţă, nu chiar un pistol, ci ditamai programul de apărare anti-rachetă. Fosta administraţie Bush lansase, în al doilea mandat, un program vizînd dezvoltarea capacităţii SUA de apărare anti-balistică, pentru eventualitatea că ţări precum Iranul sau Coreea de Sud ar atinge pragul neclear şi ar decide, într-o situaţie de criză, să folosească asemenea mijloace împotriva SUA şi/sau a aliaţilor europeni din ţările NATO. Soluţia adoptată, atunci, a creat mai multe probleme decît încerca să rezolve, mai ales din punct de vedere politic. Rusia a aruncat imediat steagul galben pe teren (pentru cunoscătorii fotbalului american!), acuzînd încălcarea tratatelor bilaterale cu SUA în dosarul apărării anti-rachetă. Europenii, chiar unii dintre aliaţii importanţi, cum este Germania, au pus întrebarea incomodă: "De ce noul scut acoperă doar fîşii din spaţiul continentului, mai ales Polonia şi Cehia". Prin culisele diplomatice, întrebarea s-a pus încă şi mai tăios, dacă asta are ceva de-a face cu viziunea discriminatorie a neoconservatorilor americani despre "noua" şi "vechea" Europă. Cu alte cuvinte, dacă administraţia Bush începe să considere selectiv angajamentele sale de apărare a Europei, cimentate prin Tratatul de la Washington. Pînă să răspundă la aceste întrebări incomode, Bush a pierdut alegerile, iar Joe Biden a primit mandatul Preşedintelui Obama de a revizui şi acest program al fostei Administraţii. Rezultatul a fost aruncarea lui la coşul de gunoi! În ciuda experienţei sale vaste, în materie de politică externă, nici vice-preşedintele Biden, nici titulara Departamentului de Stat, Hillary Clinton, nu au intuit reacţia masivă de dezamăgire şi, la limită, ofensa, pe care Polonia şi Cehia au resimţit-o cînd s-a făcut anunţul oficial. Aceste state şi guvernele lor au făcut eforturi uriaşe să impună în parlamentele lor ratificarea acordurilor politice pentru implementarea programului american, cu pricina; ba, mai mult, au încasat o doză bună de reproşuri de la partenerii lor europeni, care s-au opus programului american, de la un capăt la altul! Abia după ce s-a consumat nefericitul deznodămînt diplomatic, Joe Biden a înţeles gafa diplomatică a Administraţiei şi costurile politice pe care aliaţi atît de loiali cum sunt Polonia şi Cehia, au trebuit să le achite, a doua oară! Atunci s-a conturat răspunsul diplomatic menit să oblojească opăritura, concretizat într-o "vizită de teren" la cel mai înalt nivel, adică al Vice- Preşedintelui Biden, responsabil de toate deciziile cu pricina.

De ce, atunci, halta de la Bucureşti? Răspunsul nu este de găsit nici în discursul ţinut în frumoasa Aulă a Bibliotecii Universitare, nici în scurtele declaraţii de presă, prilejuite de întîlnirile formale cu oficialii de la Bucureşti, ori cu principalii candidaţi aflaţi în cursa prezidenţială, pe meleagurile dîmboviţene. Răspunul ţine de modul în care noua Administraţie de la Washington înţelege să-şi definească relaţiile pe continent. Prezenţa în România a Vice-Preşedintelui Biden răspunde clar întrebării, niciodată puse cu toată gura, dacă relaţia strategică cu SUA mai există sau nu? Iar răspunsul este pozitiv! În ciuda tuturor vicisitudinilor politice, create fie de abordările unilaterale ale fostei Administraţii, fie de gafele Bucureştilor, Statele Unite reafirmă prin prezenţa în România, a lui Joe Biden, calitatea strategică a relaţiei cu ţara noastră. Nu ruptă de contextul NATO, ci dimpotrivă, valorificată în această structură instituţională; nu ruptă de temele majore ale politicii americane, ci dimpotrivă, integrată efortului anti-terorist; nu ruptă de dezvoltările în relaţia cu Rusia, ci dimpotrivă, tocmai pentru a putea fluidiza această relaţie; nu ruptă de marile teme ale globalităţii, care ne confruntă, ci în contextul soluţiilor care ne privesc, pe toţi.

Un gest de eleganţă diplomatică şi, în acelaşi timp, încărcat de substanţă politică.