În spatele scutului

Nici nu începuse bine Europa să se bucure de succesul reuniunii Consiliului de primăvară, de la Bruxelles, dedicat stabilirii liniilor directoare ale unei politici energetice comune, că norii negri s-au şi adunat la loc peste politica încîlcită a bătrînului continent. De data aceasta, i-a adus un vînt de peste ocean. Atlantic, desigur! După funestul 9/11, Statele Unite sunt hotărîte să facă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a-şi pune teritoriul la adăpost de "surprize". Cum ar fi, de exemplu, încercarea disperată a unor deţinători "neprietenoşi" de mijloace balistice intercontinentale de a atinge ţinte americane, fie cu încărcături clasice, fie mai rău, cu unele nucleare. Faptul că state atît de diferite ca potenţial economic şi structuri politice cum sunt Coreea de Nord, aflată în marginea dezastrului economico-social, ori Iranul, care dispune de mari resurse financiar-petroliere, deţin deja asemenea capacităţi, este în măsură să transforme o dezbatere pînă de curînd academică, într-o prioritate a securităţii naţionale. Statele Unite sunt hotărîte să-şi construiască un scut anti-rachetă capabil să facă faţă eventualităţii că va fi atacată cu rachete intercontinentale de altcineva decît Rusia, considerată "inamicul strategic" în timpul războiului rece. Evident, elementele de dispozitiv necesare operării unui asemenea sistem trebuie amplasate în puncte cheie ale traiectoriilor posibile, pe teritoriul altor state. America redescoperă, cu această ocazie, Europa şi utilitatea ei ca aliat stategic. Nu chiar toată, deodată, ci pe bucăţi, cum ar fi de exemplu Polonia şi Cehia. În ţara lui Havel, ar urma să fie amplasate unităţi radar, iar în ţara lui Walesa, elemente operaţionale de interceptare. După o perioadă de tatonări, Statele Unite au făcut primele demersuri oficiale, pe lîngă guvernele celor două ţări, în vederea deschiderii negocierilor, care să ducă la stabilirea condiţiilor în care se vor realiza obiectivele militare respective. A fost suficient pentru ca furtuna să izbucnească!

Reacţia cea mai dură a venit de la Moscova şi a fost exprimată în termeni deloc "diplomatici" de preşedintele Putin, cu ocazia recentei conferinţe internaţionale, pe teme de securitate, de la München. Putin s-a plîns de ostilitatea cu care Rusia este tratată şi a reproşat Americii că-i afectează grav interesele de securitate prin desfăşurarea în Europa a noilor sale planuri strategice. Evident, "ieşirea" lui Putin nu a trecut neobservată, mai ales în Germania, ţara care deţine preşedinţia Uniunii Europene în acest semestru. Prin glasul autoritar al Angelei Merkel, Uniunea Europeană a anunţat deja că va discuta cu "elevii neastîmpăraţi", Cehia şi Polonia, despre ultima lor boroboaţă, iar pe de altă parte, că va cere Statelor Unite să includă noul lor proiect strategic în maşinăria multilaterală a NATO, unde i-ar sta mult mai bine.

Ce se ascunde în spatele tuturor acestor mişcări politico-diplomatice?

În primul rînd situaţia de fapt şi perspectivele diferite din care este ea abordată de o parte şi de alta a Atlanticului. După eforturi susţinute de cercetare şi evaluare, desfăşurate sub egida NATO, Europa a constatat ceea ce se vedea de altfel şi cu ochiul liber şi anume că nu are niciun fel de sistem de apărare anti-rachetă, care să o pună la adăpost în eventualitatea unui atac. În timpul războiului rece, o convenţie reciproc asumată de cele două mari puteri nucleare, SUA şi URSS, a impus ca niciuna dintre părţi să nu dezvolte sau să amplaseze mijloace anti-rachetă. În logica contorsionată a competiţiei nucleare, acest angajament a fost considerat, de ambele părţi, o garanţie de securitate. El a rămas în vigoare pînă acum doi ani, cînd a fost denunţat de partea americană. Rusia a protestat moale atunci, mai mult de "imagine", după care s-a grăbit să anunţe lumii că a pus şi ea la punct elementele unui scut anti-rachetă de generaţie nouă. Iniţiativele americane datează încă din vremea primului mandat prezidenţial al lui Ronald Reagan, dar între timp, tehnologiile au făcut progrese decisive şi ceea ce acum 15-20 de ani era mai degrabă un proiect futuristic, astăzi a devenit o solidă realitate. Iar dacă o are la dispoziţie, America înţelege să o şi utilizeze. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Dimpotrivă, europenii sunt mai degrabă tentaţi "să tragă de timp". Îi jenează pe de o parte faptul că Statele Unite au preluat din nou iniţiativa şi impun agenda, iar pe de altă parte îi incomodează natura "bilaterală" a abordării. Ceea ce pentru SUA este o simplă chestiune de eficienţă, pentru europeni este o problemă de coerenţă la nivelul politicilor de securitate ale continentului. O coerenţă care, chiar dacă se lasă aşteptată, nu poate, în niciun fel, să fie întărită de abordarea "pe bucăţi" a temelor. De aici soluţia propusă de europeni: NATO. Una care are în plus avantajul că permite şi o interacţiune mai complexă şi mai susţinută cu Rusia.

Din punctul de vedere al Rusiei, soluţia NATO nu este cîtuşi de puţin bună. Ca de obicei, Rusia nu doreşte intermediari în relaţia sa strategică cu SUA. Dar manevra îi convine, deocamdată, pentru că poate să amîne o bucată bună de timp realizarea efectivă a dispozitivelor operaţionale. Rusia ştie că ele nu afectează în niciun fel securitatea sa şi nici balanţa militar-strategică cu SUA, dar se fac a nu băga de seamă faptul, pentru că marchează cu uşurinţă puncte în poarta Europenilor. În sfîrşit, statele interesate, Polonia şi Cehia sunt între Scilla şi Caribda. Pe de o parte n-ar vrea să le refuze Statelor Unite o "favoare" care le-ar putea întări relaţiile "privilegiate" cu cea mai mare putere a lumii, pe de altă parte, nici n-ar vrea să se pună de-a curmezişul eforturilor europene de solidaritate şi unitate în dezvoltarea securităţii continentului. Nici singularizarea lor ca motiv de antagonizare a Rusiei nu le convine din cale-afară.

Pentru prima dată de la încheierea războiului rece, aceste mişcări de forţe şi ciocnirea de interese în plan euro-atlantic scoate temele de securitate europene din sfera discuţiilor şi a confruntărilor diplomatice, coborîndu-le în lumea jocurilor politico-strategice pe mize mari.