Ipocrizia salvează România

Cu toţii avem nevoie să credem că trăim într-o ţară normală. Toate cîte se adună şi ne spun că suntem departe de acest reper "ideal" le risipim în fiecare zi în cele patru colţuri ale zării, nu de alta, dar să nu apuce să se adune morman, să sară cu tot dinadinsul în ochi. Le aruncăm sub preş, rogojină or covor persan, după caz, le punem în cutia de scrisori a vecinului, ca să zicem că nu ne privesc pe noi sau le încredinţăm sigurei şi sănătoasei uitări, fără de care lumea s-ar transforma repede într-un atotcuprinzător spital de nebuni. Mecanismul universal şi cel mai versatil al strategiilor noastre de a "normaliza" anormalul este însă ipocrizia. Una zicem, alta fumăm, vorba lui Arghezi!

Repede în realitatea cotidiană, că dă în clocot! Nişte "harnici" de la ministerul sănătăţii s-au apucat să dea din casă. Vaccinarea anti-covid se face în România, la rînd ca la moară, în centre specializate unde este alocat poporul, după tot felul de criterii, dar mai ales... după caste. Iar, casta celor ce servesc instituţiile care deţin în regim de monopol instrumentele şi dreptul de folosire a violenţei în stat ("instituţiile de forţă") este una importantă, de cînd e lumea şi de cînd puterea de a supune este esenţa însăşi a politicii şi guvernării. Acuşi aflarăm noutatea de breaking news care ne dădu freza peste cap!! Tevatură mare, frăsuneală mediatică, telefoane indignate de la telespectatori, comentarii acide de la "crucişătorii" şi "maeeeeştrii" presei, reacţii sterile de la instituţiile cu pricina... mă rog, tot tacîmul. Privesc spectacolul şi nu pricep! Ce ar trebui să cred eu? Că toţi aceşti oameni sunt încredinţaţi, din străfundul conştiinţei lor, că în România încălcării de lege pe bandă rulantă ca exerciţiu zilnic, începînd cu instituţiile care fac legea şi sunt menite să o impună şi terminînd cu ultimul dintre micimani, în România în care se fac reguli numai şi numai pentru ca "băieţii dăştepţi" să se poată distra inventariind excepţiile care pot fi exploatate cu cîştig mai mare decît lozul cel mare de la loto, în România în care justiţia împarte dreptatea cu legea stîmbă într-o mîna şi cu cealaltă mînă răsucită la spate ţinînd strîns de "protocoalele secrete", în aceas­tă Românie pe care o ştim cu toţii ca pe buzunarul nostru de la haină, drumul către izbăvirea de pericolul mortalului virus este pavat şi întreţinut cu reguli stricte, clare şi imperative, care nu favorizează pe nimeni şi care sunt respectate de toată lumea cu sfinţenie!! Haida, de!

Păi, ce... suntem cu toţii duşi cu pluta! Toată agitaţia nu este decît un puseu acut de ipocrizie colectivă, care iată... se vinde bine mediatic... altminteri de ce l-ar folosi instituţiile de televiziune care trăiesc doar din şi numai pentru rating, adică bani pe cap de telespectator captiv per unitate de timp.

Stau şi mă întreb dacă politica în democraţiile postmodernităţii ar mai putea funcţiona fără combustibilul ipocriziei. Sunt tot mai convins că nu! Cum să întreţii, altfel, în faţa exemplelor zdrobitoare prin elocvenţă şi de-a dreptul plictisitoare prin frecvenţa repetiţiei, iluzia că cei care intră în arena competiţiei politice au cea mai mică consideraţie sau preocupare pentru "Binele public" ori cea mai vagă intenţie să rezolve "problemele agendei cetăţeanului"? Cum altfel, decît printr-un ritualizat şi generalizat joc al ipocriziei. Ei se fac a crede în ceea ce spun şi ne promit ceea ce noi vrem să auzim, noi ne facem că îi credem şi îi votăm, adică le dăm puterea să decidă, să îşi facă de cap şi să îşi vadă de interesele lor imediate, fără alte costuri decît văicăreala noastră chioară, anemic revigorată în etapele pre-electorale. Au de rezolvat vreo problemă? Nu există soluţie mai bună decît ipocrizia. Trebuie să facem alegeri! Da... dar ştiţi... covid... oameni mulţi la un loc... contagiune, pandemie, moare lumea la ATI etc... Nimic mai simplu... oricum nici noi, nici lumea nu înţelege mai nimic din cifrele astea pe care le tot afişăm. Scade două săptămîni numărul de teste pozitive, la ordin... foarte bine, putem să facem alegeri... sau putem să deschidem şcolile... sau putem să facem ce ne trece nouă prin bilă. Ei se fac a crede că îmbolnăvirile nu sunt niciodată mai mari decît cifrele noastre, noi ne facem că îi credem şi iac-aşa... toată lumea-i mulţumită.

Moare lumea în spitale? Aoleo... v-am spus doar să staţi dracului în casă şi să nu vă mai tot vînturaţi aiurea peste tot... aşa păţeşte cine nu ascultă! La Balş a murit mai multă lume din cauza incendiului, decît din cauza covidului. Incendiul şi dezastrul pîndesc peste tot prin spitalele pline de improvizaţii ale României. Pline de culturi numai bune pentru infecţii nosocomiale care înfloresc pe pereţi, pe tavane, pardoseli, pe instrumentarul medical, pe halate, cearceafuri şi nu de puţine ori pe mîinile care ne îngrijeasc. Se moare în ATI de covid... a devenit la modă. Se moare, însă nu de puţine ori "pentru că n-a mai avut omul zile", formulă care subsumează tot restul: erori de diagnostic, erori de prescriere şi/sau aplicare a tratamentului, erori de management şi abordare a urgenţelor, a planificării şi prescrierii investigaţiilor etc. Pe astea le ştie oricine a călcat printr-un spital şi, desigur, oricine lucrează într-un spital. Toată lumea însă e podidită pe nas de ipocrizie, cînd vine vorba despre sacra profesie medicală. Ei sunt eroii salvatori, noi, pacienţii care venim cu problemele şi complicaţiile de acasă, nu sunt ei de vină, ci noi!! Iar de murit, nu-i aşa, cu toţii murim odată şi odată, ce atîta tevatură!!!

Aceeaşi ipocrizie ne salvează aproape din orice necaz. "Ipocrizia monetară" ne ţine la adăpost de uriaşa criză economică în care suntem cufundaţi ca într-o bulă artificială. Tot ipocrizia ne salvează şi "idea de cultură". Toate făcăturile, de la cele muzicale la cele cinematografice şi de la cele ale artei plastice la cele teatrale au fost "democratic" acreditate ca "produse culturale". Să decidă piaţa liberă. Dacă mai toată lumea cumpără Manele că, oricum, nu are bani de Manet, Modigliani sau Monet, cine-i de vină? Asta cere publicul, asta-i cultura!!! A fost nevoie doar de o uşoară briză de ipocrizie şi "lumea bună" a "achiesat" total, dînd elegant ochii pe spate. Doar snobii cei mai deplorabili mai refuză azi să "valorizeze" şi să prizeze creaţia clasicizantă de manele a lui "Mişu de la Cişmele" jalnic încremeniţi, cum au rămas, în glodul mitocănismului mozartian. S-a pus deja şi la Ateneu!!! Manele, nu Flautul! Cît despre acordul subiect - predicat, dacă v-a deranjat cumva aici, el a devenit de mult, facultativ. De toate felurile şi tipurile! Miniştrii de la cultură, ei înşişi, un fel de manelişti. Dacă există o paradigmă care să oglindească mai bine starea învăţămîntul din România, de la cum este conceput, la cum este "condus" şi se desfăşoară, atunci aceea este "forma universală a manelei". Manelizarea învăţămîntului este nu o metaforă, ci o descriere cît se poate de precisă a realităţii înconjurătoare. Ei şi? Ipocrizia e aici, gata să ne salveze. De la cele mai înalte nivele, pînă la firul ierbii. Nu ne-a luat de mînă şi ne duce "pas cu pas" eminenţa sa prezidenţială spre orizonturile aurite al României educate? Ba, bine că nu! Nu se comportă cohorte de părinţi, profesori şi elevi, ca şi cînd învăţămîntul este încă învăţămînt? Cum de nu... cu toţii se supun legii de fier a ipocriziei, într-o egalitate. Aşa "se rezolvă" totul, de la sine, fără nici un efort semnificativ!

Ar mai fi ceva de făcut? Poate să urmăm îndemnul geniului specialist în anatomia şi fiziologia ipocriziei, pe care literatura română l-a dat universalităţii, Teodor Mazilu: "Treziţi-vă în fiecare dimineaţă!".