Irak, cealaltă faţă a lucrurilor

Dificultăţile se adună de la o zi la alta. Tot aşa şi numărul victimelor. Cele mai multe provin din rîndul trupelor americane. Insurgenţele armate interne, conduse de clerici şi sprijinite masiv din "diaspora", au reuşit să deschidă un adevărat front intern. În ultimele săptămîni, un nou infern: luarea de ostatici. O combinaţie între armă politică, afacere şi "sport" sîngeros. Procesul de creare a instituţiilor politice, capabile să-şi asume responsabilitatea guvernării, pare depăşit de evenimentele străzii. Nimeni nu se mai fereşte de cuvîntul eşec. Politicieni, ziarişti, analişti şi simpli observatori l-au pronunţat de atîtea ori încît aproape l-au demonetizat. Satisfacţia unora, deloc ascun-să, se intersectează cu îngrijorarea altora, ori cu dezamăgirea. Cum a fost posibil să se ajungă aici?

Dacă priveşti lucrurile din perspectiva celor care s-au opus din capul locului declanşării operaţiuni militare în Irak, ai spune că rezultatul era scris în stele. Ei au văzut, alţii nu! De ce să supărăm o dictatură care funcţionează aşa de bine! Ba, în plus, aduce şi beneficii, celor care sunt dispuşi să facă afaceri cu ea, fie ele şi la negru! Cum să porneşti, aşa din senin, o acţiune militară care va duce la prăbuşirea unui regim, singurul capabil să menţină ordinea şi să asigure "normalitatea" vieţii cotidiene. Ce dacă normalitatea este una a opresiunii! Ce dacă ea reprezenta o ameninţare la adresa păcii şi a securităţii într-una dintre zonele cele mai volatile ale planetei! Toată lumea ar fi fost mai liniştită dacă discuţiile în Consiliul de Securitate ar fi continuat încă un an, doi, trei, zece, prea puţin contează. Între timp, Hans Blix ar fi inspectat de mama focului ceea ce-i dădea voie Saddam să inspecteze şi ar fi raportat mai marilor lumii că pot dormi liniştiţi: nu există arme de distrugere în masă în Irak! Mai mult, teroriştii ar fi fost mult mai liniştiţi şi focalizaţi. Ar mai fi încercat să dărîme o clădire, două, din SUA, poate ar mai fi distrus o ambasadă americană, două, poate ar fi aruncat în aer o navă militară, două, poate ar fi mai deturnat un avion două, de pe liniile americane, desigur. Ce mare lucru, am fi fost cu toţii mult mai liniştiţi. Aşa! Iată, costurile cresc pe măsură ce zilele trec!

O altă voce distinctă, auzită tot mai des în politica americană, pune în discuţie capacitatea Administraţiei Bush de a fi pregătit desfăşurarea evenimentelor. Cuvîntul Vietnam a fost pronunţat pentru prima dată, în legătură cu situaţia din Irak, pe pămînt american, nu în altă parte. "Remake-ul", o specialitate marca hollywood, pare să inspire şi politica reală, nu doar pe scenarişti. Realitatea este că echipa care a pregătit intervenţia militară nu avea cum să acopere şi planificarea polică a situaţiei post-război. Credinţa înrădăcinată în valorile democraţiei, cu care americanii trăiesc în mod natural, i-a făcut pe mulţi să fie convinţi că după dictatură nu are cum să urmeze altceva decît democraţie. Asemeni unui filon de metal preţios ascuns sub muntele de zgură, pentru a se manifesta în toată splendoare, libertatea nu ar fi avut nevoie decît de o simplă operaţiune de decopertare, de îndepărtare a regimului opresor. Concepţia americanilor despre naşterea şi dezvoltarea democraţiei, construită pe experienţa propriei lor societăţi pare inadecvată altor medii sociale şi culturale. Irakul arată cu claritate, ca şi fosta Europă de est, ca şi Rusia, că după dictatură poate urma şi altă dictatură, o pseudo-democraţie sau doar democraţie de vitrină. În Irak, singurii care cred cu tărie în democraţie rămîn americanii. Toţi ceilalţi actori ai scenei politice se află în competiţie doar pentru a amenaja viitoarea dicatatură: fie una a fundamentaliştilor şiiţi, fie una a celor suniţi, fie una de coaliţie între fundamentalişti! Miza este uriaşă. Un succes al democraţiei în Irak ar invalida automat regimurile totalitare din zonă, atît cele duşmane Americii, cum este cel iranian, cît şi cele aliate, cum este cel din Arabia Saudită. Fundamentalişti din toate ţările uniţi-vă! Este noul logo al luptătorilor pentru cauza regimurilor autoritare, nu doar din lumea arabă, ci mult dincolo de ea. Realitatea din Irak arată, fără putinţă de tăgadă, că "duşmanii democraţiei" sunt mult mai numeroşi decît "iubitorii" ei. Că cei care sunt gata să se sacrifice pentru democraţie sunt mult mai puţini decît cei care sunt gata să se sacrifice pentru o viitoare dictatură! Culmea este că politica europeană tinde să justifice, ba chiar să legitimeze această opţiune, care contravine fundamental valorilor sale politice constitutive. "Efectul Zapatero" continuă să producă consecinţe, iar ele sunt detrimentale pentru autenticul spirit european.