Jocul de-a extremismul

Apropierea alegerilor europene a adus în lumina reflectoarelor noii extremişti. Altfel, de aceştia opinia publică europeană pare să-şi amintească doar în preajma alegerilor europene, când constată că numărul reprezentanţilor lor în parlamentul european creşte. În rest, între două scrutine, îngrijorarea nu trece de nivelul faptului divers pe bătrânul nostru continent. Însă, de la o alegere la alta, neo-conservatorii şi neo-populiştii nu fac decât să se întărească. Şi cum nici la nivelul statelor politicienii naţionali nu par capabili - ori pur şi simplu nu vor - să reacţioneze, situaţia tinde să degenereze. Ceea ce acum un deceniu părea mai degrabă o tendinţă marginală tinde acum să devină o tendinţă grea.

Dar să fi fost vreodată extremismul o tendinţă marginală? La sfârşitul anilor '90, Europa încă mai putea reacţiona faţă de cooptarea extremistului Georg Heider la guvernare în Austria, dar după ascensiunea lui Pim Fortyn, de la începutul anilor 2000, în liberala Olandă, lucrurile au evoluat în favoarea celei mai mari toleranţe faţă de extremism. Ceea ce era considerat inacceptabil - rasismul, xenofobia, antisemitismul, homofobia - au devenit aşa zise "reacţii legitime". Discursul extremist s-a extins, luând forme diferite de la o ţară la alta. Toate acestea par să indice mai curând o tendinţă grea, dar ocultată cu grijă, pe care, fără scrupule, partidele-sistem au folosit-o atunci când aveau nevoie de o scuză sau de un aliat? Aşa s-a întâmplat cu Frontul Naţional în Franţa, încă de la mijlocul anilor '80 ai secolului trecut, folosit de Mitterand pentru a camufla trecerea socialiştilor francezi spre "social-democraţie". Iar situaţia s-a generalizat, chiar şi pe la noi PRM sau PPDD, fiind folosite pentru a speria "alegătorul mediu".

Între timp, dominaţia gândirii economice unice a pus ideologiile între paranteze. Lucrurile au avansat astfel încât stânga democratică şi-a pierdut viziunea socială şi tendinţa internaţionalistă, devenind din ce în ce mai economică şi mai naţională, în vreme ce creştin-democraţia s-a evaporat odată cu căderea comunismului, iar conservatorismul s-a regăsit în naţionalismul redevenit frecventabil după ce amintirile celui de-al doilea război mondial s-au stins. În acelaşi timp, fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est au alunecat - fără să poată exista cea mai elementară reacţie de apărare din partea unei societăţi civile preocupate de exorcizarea demonilor comunismului - spre naţionalism şi, cum se întâmplă la noi, chiar de obscurantism.

Paranteza europenizării părea că va rezolva de la sine aceste derive. Dar nu a fost aşa! Astăzi, discursul extremist şi violenţa de limbaj predomină peste tot în Europa. Departe de a fi o particularitate românească, violenţa discursului politic nutrit de un extremism propagat cu dezinvoltură de media a cuprins Europa. Căinând declinul naţiunilor, mereu ostil faţă de Europa, europenism şi euro, privind globalizarea şi liberalismul ca factori de destabilizare a comunităţilor "aşezate", discursul extremist s-a instalat în inima sistemului politic.

Deşi des invocată ca explicaţie a succesului extremismului, criza economică nu poate fi considerată singura responsabilă de creşterea acestui fenomen. Reacţionarii au fost tot timpul aici. Ideile lor erau conservate cu grijă, devenind partea unui patrimoniu naţional prezervat de atacurile "cosmopoliţilor".

Chiar dacă astăzi apare ca o evidenţă faptul că eterogena galaxie a noilor mişcări extremiste (neoconservatoare şi neopopuliste) a fost întreţinută de partidele-sistem din motive politice ce ţineau de jocul politic intern, rapida repliere a unei mari părţi a opiniei publice pe poziţiile neoconservatoare şi neopopuliste nu s-a realizat dintr-o dată. De fapt, niciodată după cel de-al doilea război mondial nu a existat o politică coerentă care să contracareze extremismul difuz. În absenţa unei educaţii care să se centreze asupra atitudinilor critice, raţionale şi democratice, diferitele forme de extremism au supravieţuit în comunităţile mici sau informale la fel de bine ca în multe familii. Strecurându-se printre fisurile educaţiei şi ale falsului patriotism de paradă, teoriile conspiraţiei nu doar au rezistat, ci s-au şi adaptat. Iar când a venit momentul, i-au permis discursului extremist să revină pe prima scenă. Astăzi, jocul cu extremismul pe care politicienii profesionişti l-au întreţinut vreme de decenii îşi arată limitele. Iar situaţia riscă să degenereze.