Jurnal din vremea recesiunii

România s-a distrat puţin, după ce a scăpat din chingile unui regim totalitar, organizîndu-şi o mică vacanţă, numită, îndeobşte, tranziţie. A nimerit, mai din greşeală, mai din neatenţie, într-o buclă locală de bunăstare temporară, creată nu de supra-munca, nici de supra-gîndirea băştinaşilor, cît mai ales de importul masiv de resurse financiare în căutare de plasamente foarte profitabile, de ceva speculă imobiliară, de creşterea exorbitantă a cheltuielilor publice, de contrabandă, trafic de mărfuri şi alte materiale periculoase, de prădarea resurselor ce fuseseră "blocate" în patrimoniul statului sau erau administrate de instituţii ale lui, de procesul delocalizării la nivel european, care a adus investiţii in activităţi industriale, precum şi de veniturile realizate de forţa de muncă care s-a auto-exportat forţat în spaţiul european.

Vacanţa s-a terminat! S-a spart marea bulă speculativă. Ea a fost creată în ultimii opt ani, nu întămplător şi nici ca rezultat al cine ştie căror forţe obscure ale economiei, ci cu bună ştiinţă, de oameni cu poziţii de decizie la cel mai înalt nivel, politic şi financiar, cu conturi în bancă şi identităţi la fel de reale ca şi datele lor de identificare înscrise în certificatul de naştere. Crearea de resurse financiare speculative a depăşit faza artizanală şi s-a transformat, în această perioa-dă, într-o industrie performantă, cu milioane de angajaţi, la nivel mondial, cu zeci de milioane de beneficiari indirecţi şi cu cîteva sute de "manageri şi ingineri financiari" răsplătiţi regeşte, de la Premiul Nobel pentru Economie, la salarii anuale şi beneficii de zeci de milioane de dolari. Capitalul speculativ are toate virtuţile capitalului clasic. Are, însă, o singură problemă: existenţa lui depinde 99,99% de încrederea utilizatorilor. Mai precis, de o structură foarte instabilă de coeficienţi de încredere, definiţi în ariile de utilizare economică şi social-instituţională pe fracţiuni de timp scurte, în condiţii normale, la nivel de luni, săptămîni, iar în caz de criză la nivel de zile sau ore. Bursele care au tranzacţionat de preferinţă acest capital special, sub forma diferitelor tipuri de derivative, reprezintă instrumentul care indică, relativ precis, starea acestor parametri de încredere. Cînd încrederea scade sub pragul critic, se produce un proces de "evaporare în masă" a capitalului speculativ. La originea actualei crize stă, de aceea, un deficit major de încredere, creat la un moment dat în sistem şi nu incapacitatea de plată a contractanţilor unor poliţe speciale de împrumuturi imobiliare. Întrebarea critică a fost: cum se vor propaga în sistem aceste pierderi? Pentru că nimeni nu a fost sigur că poate controla mecanismul şi evalua cu exactitate pierderile care-i revin, de teamă să nu le fie transferate aceste pierderi, jucătorii şi participaţii la sistem au considerat, la un moment dat, că este mai bine dacă opresc temporar roata ruletei. Rezultatul este o pierdere cumulată, pentru întregul sistem, cu mult mai mare decît pierderile introduse de deficitul de plată al contractanţilor poliţelor imobiliare. Consecinţele se rostogolesc în economia aşa zis reală, lovită pe nedrept şi fără o motivaţie economică consis-tentă de un deficit temporar de creditare şi, mai general, de o prăbuşire a credibilităţii ins-tituţiilor de creditare şi de asigurare a riscurilor operaţiunilor economice, clasice, de producţie şi comerciale. Consecinţa finală, recesiunea.

România nu are nici instrumentele de monitorizare a economiei şi nici experienţa managerială pentru a aborda crizele în mod activ. Nu avem o codificare culturală a unor asemenea experienţe, nu avem sedimentarea conceptuală şi comportamentală care să ne ofere soluţii la momentul oportun. Avem, în schimb, o îndelungată "tradiţie" a improvizaţiei decizionale şi a rectivităţii întîrziate. Avem un discurs de acum clasicizat, îndelung exersat, al politicii şi al "formatorilor de opinie" îmbibat de auto-victimizare şi auto-compătimire. Abia acum, în condiţiile de criză care se developează faptul că societatea românească este menţinută într-o stare de relativă agregare funcţională de un uriaş coeficient de inerţie, mentală, comportamentală şi instituţională. În lipsa unor experienţe asimilate societal şi a unor sisteme de avertizare timpurie privind situaţiile de maxim risc, societatea româ-nească tinde să se comporte asemenea turiştilor de pe plaja ce urmează să fie lovită de tzunami. Nimeni nu înţelege de ce apa de pe plaje fuge cu repeziciune în largul mării, nimeni nu se grăbeşte să reacţioneze coerent, în schimb toa-tă lumea îşi închipuie că după ce se produce evenimentul anunţat, într-un fel, de aceste anomalii, viaţa îşi va realua cursul anterior, fără mari dereglări. Adevărul, mai general, este că oamenii, societăţile, nu anticipează şi nu se pregătesc pentru situaţii care ar presupune schimbarea radicală a condiţiilor şi a soluţiilor de supravieţuire, a modului de viaţă. Lumea anticipează evenimente cărora crede că le poate face faţă, ale căror consecinţe le poate absorbi inerţial sau printr-un minim de pregătire, suportînd costuri pe care le consideră acceptabile, chiar dacă sunt ridicate.

Desigur, de aici şi pînă la comportamentul aberant al res-ponsabililor din sfera politică, care se iau la întrecere pentru a găsi cele mai rapide metode de scufundare a societăţii româneşti în abisurile crizei, este un drum destul de lung. Exact cît distanţa dintre mentalităţile înapoiate, relativ normale într-o societate sub-dezvoltată cronic şi mentalităţile producătoare de catastrofe "originale".