Jurnalul lui Emanuel

"Emanuel părea un om, ca toţi oamenii. Puţin deosebit de ceilalţi, poate, doar prin micile sale ciudăţenii. Un intelectual. Citea. Toată lumea îl vedea mergînd cel puţin de două, trei ori pe săptămînă la biblioteca locală, cumpăra ziare, zăbovea din cînd în cînd între rafturile celor două camere în care anticarul adunase, fără metodă, de la vechi cărţi de bucate, pînă la enciclopedii ale broderiei medievale şi de la manuale de bune maniere la romane foileton, ori îndrumare practice pentru reparat orice. În restul timpului, scria. Nimeni nu ştia ce. Zvonurile circulau după un ciclu regulat, încercînd fără succes să acrediteze definitiv una din variantele plauzibile. Era vorba, credeau la un moment dat, de o istorie a micii lor comunităţi. De cîteva ori, primarul s-a arătat interesat, politicos, de mersul lucrării, sugerînd chiar că ar fi gata să ofere ajutor, acces în arhivele instituţiilor publice, ba chiar şi un sprijin financiar pentru eventuala publicare a monografiei care ar fi putut să fie certificatul colectiv de istorie al oamenilor locului. De fiecare dată, a primit încredinţarea amuzată, dar fermă, din partea lui Emanuel, că nu se ocupă şi nici nu ar putea să se ocupe de o istorie locală. "Habar n-am ce se întîmplă în jurul meu, iar istoria nu a fost niciodată punctul meu tare, nici măcar în clasele primare!", obişnuia să spună el, cu un zîmbet pe jumătate intrigat, pe jumătate jenat. S-a crezut că ar putea fi vorba despre o istorie a familiei sale, marcat cum era, presupuneau ei, de singurătate şi lipsa celor apropiaţi. Fişele şi cărţile cercetate la bibliotecă, însă, nu vorbeau niciodată despre istorii ale familiilor celebre, despre onomastică, încrengături între marile clanuri sau orice altceva, cît de cît asemănător. Alţii erau convinşi că Emanuel ţine un jurnal. Că scrie o cronică a vieţii sale, aşa cum era obişnuit şi de bon ton să facă, nu doar domnişoarele, ci şi domnii din lumea bună a societăţii locale, pînă, hăt, pe la 1880. Ba chiar şi după, în familiile vechi, conservatoare... Adevărul a fost aflat abia după ce Emanuel a dispărut la fel de obişnuit, după cum îşi trăise şi viaţa. Cel puţin, acea parte pe care o cunoşteau ei. Pe rafturile care umpleau pereţii, pe jos, pe dulapuri şi prin sertarele lor, pe mica masă de scris, peste tot şi oriunde, casa era plină ochi cu dosare conţinînd manuscrise, iar pe coperta fiecăruia sta caligrafiat cu litere de mînă acelaşi titlu generic: "Jurnalul vieţii mele". Surpriza a venit cînd cineva a avut curiozitatea să citească primele pagini, luînd la întîmplare dosare din mormanele care zăceau peste tot. Toate începeau la fel, cu acelaşi capitol: "Primele mele amintiri din copilărie", după care textul sărea, fără nici o legătură, la cîte un episod, mereu altul, din viaţa lui Emanuel. Ciudăţenia era că, în fiecare dosar, primele amintiri erau mereu diferite, iar episoadele relatate într-un fel, apăreau în alt dosar altfel şi altfel... şi altfel, mereu modificate, mereu repovestite în cu totul alte culori, cu alte întîmplări, alte personaje şi desigur, alte finaluri. Emanuel îşi petrecuse viaţa nu scriind istoria vieţii sale, ci rescriind-o fără încetare, frîntură cu frîntură, întîmplare cu întîmplare, mereu şi mereu altfel, pînă la cel mai mic amănunt. Orice situaţie, cît de simplă, era reluată de fiecare dată, în fiecare variantă de jurnal, în alte şi alte înfăţişări, desfăşurări, cu alte şi alte personaje, cu alte şi alte urmări."

Ideea de roman, pe care o ofer cu generozitate, aici, oricui doreşte să o folosească, cu condiţia ca atunci cînd ia premiul Nobel pentru literatură să dea o bere la Calul Bălan, ori să-mi cumpere o bicicletă, dacă cîştigă mai mult de un milion din drepturile de autor, mi-a venit, desigur, privind în jur, la ceea ce se întîmplă în şi cu societatea României noastre, cea de toate zilele. M-a izbit, cam aşa cum izbeşte bila aceea grea, pusă să penduleze larg, înainte de a se înfige în pereţii casei sortită demolării. Ceea ce se întîmplă zilele acestea, sub ochii noştri, nu este decît un puseu acut al aceleaşi boli de care societatea României suferă cronic, la fel ca şi Emanuel. Obsesia de a rescrie mereu şi mereu istoria, de la cea recentă, la cea "ancestrală", cu toate întîmplările, personajele şi consecinţele de fiecare dată altele şi altele! Pusă în practică, această ocupaţie umple complet spaţiul material şi spiritual al realităţii noastre prezente şi, în acelaşi timp, sapă de la rădăcină, încă înainte de a fi apucat să se deschidă, orice sămînţă a viitorului! Rescrierea trecutului ţine loc de prezent şi condamnă la neant orice viitor. Prezentul nostru, la cald, a devenit dintr-o dată palpitant pentru că cineva s-a apucat să rescrie, sub ochii noştri, live, istoria celor două mandate Băsescu şi a modului în care puterea a funcţionat în jurul său. Obsesia de a rescrie trecutul nu a părăsit niciodată societatea României şi s-a manifestat printr-un lung şi neîntrerupt şir de episoade şi pusee acute. Mai ales în fazele imediate ale schimbării puterii. De la istoria Unirii Principatelor, la istoria realizării "României mari", şi de la istoria primului, la istoria celui de al doilea război mondial şi după fiecare schimbare de regim politic din ultimii 150 de ani, prezentul este umplut de rescrierea trecutului, iar orizontul viitorului este complet întunecat de uriaşul nor de praf, cenuşă şi murdărie ridicate în aer de harnicii scormonitori puşi, adesea, nu doar să rescrie trecutul, ci chiar să îl "remodeleze". De fiecare dată cînd se încheie un ciclu al puterii, "reevaluăm" oameni, personaje şi întîmplări, mutăm statui, schimbăm nume de locuri, parcuri şi străzi, remodelăm faţade sau clădiri. Le demolăm, niciodată din raţiuni urbanistice, ca şi cînd ne-ar fi devenit duşmani personali, rareori pentru a ridica în loc ceva care să mai amintească de trecutul pe care îl ştiam, aşa cum îl ştiam. Cînd nu putem, ori ni se pare că nu este suficient să modificăm trecutul, îl ştergem pur şi simplu cu buretele, îl dăm afară din cărţi, manuale, biblioteci, îl săpăm cu buldozerul, ori îl facem pulbere cu dinamita. Iar dacă nu e de ajuns, revărsăm peste el un potop de ploaie acidă şi ideologie manipulatorie. Exact ca şi Emanuel, nu suntem niciodată multumiţi de cum am rescris trecutul şi asta devine o justificare morală, adesea chiar îndreptăţită, pentru ca altcineva, altă generaţie să-şi ocupe viaţa şi să-şi consume hărnicia pe un alt şantier dedicat rescrierii trecutului. Ce spune acest fapt despre noi, ca oameni, colectivităţi şi societate?

Într-o cheie psihanalitică, el vorbeşte despre faptul că întîlnirea noastră cu prezentul modernităţii, ca să nu mai vorbim despre viitor, este mereu una ratată. Iar ratarea este sublimată în această activitate obsesiv-compulsivă, care constă în a rescrie, fără întrerupere, trecutul şi faptele sale. Că suntem o societate bolnavă de un refuz sistematic al prezentului şi o totală neglijare a viitorului, refuz născut fie din slăbiciune, din lipsa reperelor morale stabile, dintr-un fatalism mioritic, fie dintr-o incurabilă imaturitate social-culturală, care ne ţine prizonierii unui "dulce" infantilism istoric, auto-suficient, autist dar mulţumit de sine însuşi.