La est de capitalism

În 1889, la o sută de ani de la începutul revoluţiei franceze, congresul Internaţionalei Socialiste adopta Întâi Mai ca zi a manifestaţiilor şi afirmării revendicărilor muncitoreşti. Cu doar trei ani înainte, la 3 mai 1886, la Chicago, o demonstraţie muncitorească în favoa­rea zilei de muncă de 8 ore la societatea McCormick Harvester făcuse trei victime în rândul manifestanţilor. Astfel că ziua de Întâi Mai este o sărbătoare cu puternic iz american. De altfel, manifestaţiile din 3 mai 1886 nu erau întâmplătoare. În 1884, la al IV-lea congres al Federaţiei Americane a Muncii, principalele sindicate prezente îşi propuseseră ca în doi ani să impună limitarea zilei de muncă la opt ore. Până la Întâi Mai 1886 majoritatea patronilor acceptaseră această revendicare, alţii însă refuzaseră să cedeze în faţa sindicatelor, iar acestea au recurs la mijlocul cel mai eficient de presiune: greva. În această atmosferă tensionată s-au produs incidentele care au dus la consacrarea zilei de Întâi Mai.

Nimic comunist deci în celebrarea muncii şi omagierea celor ce muncesc. Căci ce poate fi mai firesc într-o lume dominată de etica protestantă decât a elogia munca. Apoi, după ce "statul providenţă" a impus politicile sociale, amintirile sângeroase s-au estompat, iar Întâi Mai a devenit o zi liberă în plus. Criza statului social în anii "80 ai secolului trecut şi transformarea neoconservatorismului economic în dogmă absolută au transformat însă situaţia. Pe de o parte socialis­mul desuet al marxiştilor şi neomarxiştilor a intrat în criză încă de la sfârşitul anilor "60, pe de altă parte, social-democraţia nu a mai putut oferi o alternativă la fel de puternică. Hegemonia neoconservatorismului, numit, nu întâmplător, şi neoliberalism, a făcut restul. Politicile sociale au fost dovedite. Nimic din tradiţia liberalismului social nu a fost reţinut. Nici John Stuart Mill, nici Léon Walras, nici John Maynard Keynes, sau Paul Samuelson nu au fost urmaţi. Nimic din ceea ce "new liberalism" a propus nu a fost reţinut de "neoliberalism"-ul şcolii de la Chicago. Coincidenţă sau nu, tot de la Chicago de unde Întâi Mai îşi începea cariera internaţională a început şi revoluţia neoconservatoare care avea să marcheze sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea. Şi astfel pentru mulţi Capitalismul a devenit noul Eden, deşi nu au reuşit decât să îl transforme într-un -ism în plus. Căci unul din atributele unui sistem social complex a devenit obiectivul principal al construcţiei politice sau economice. Poate că şi în această confuzie între atribute şi obiective se găseşte una din explicaţiile crizei de sis­tem prin care trece acum România.

Ziua de muncă de opt ore? Ce poate fi mai actual astăzi în România? Ne-o demonstrează tragic cazul Ralucăi Stroescu. Cazul fostei angajate a multinaţionalei Ernst&Young aduce în atenţie o situaţie mult prea multă vreme tolerată. Complexele legate de "vechiul regim" şi retorica sa găunoasă nu pot însă să schimbe realitatea: logica profitului a transformat viaţa într-un accesoriu oarecare. Criza morală atât de des invocată pentru a explica deriva generală a societăţii româneşti îşi are puternice rădăcini în falsul capitalism instaurat în România de foştii nomenclaturişti transformaţi, ca în urma unei iluminări precum cea a lui Pavel pe drumul Damascului, în apostoli ai "economiei de piaţă". Adepţii români ai neoconservatoris­mului nu sunt însă capitalişti, ci doar profitori ai tranziţiei. Etica protestantă care ar sta la baza capitalismului de care vorbea acum aproape un secol Max Weber nu joacă nici un rol aici. Responsabilitatea socială a capitalistului pare, pe plaiuri mioritice, o glumă bună. În schimb, pentru a-l legitima este transformat de ideologia oficială în noul erou. Epatând din BMW-urile sau Maibach-urile lor, noii îmbogăţiţi au discreditat capitalismul aşa cum dejiştii sau vorba lui Ion Ilies­cu, ceauşeştii "au compromis comunismul".