Legea a treia a lui Newton

Despre acţiune şi reacţiune e vorba în a treia legea lui Newton şi cam aşa par să se desfăşoare lucrurile şi în politica românească. Şi nu doar astăzi, când moţiunea de cenzură depusă de PSD împotriva guvernului Orban se votează în parlament, ci de când se face politica. Nu degeaba ironiza conservatorul Ion Luca pe Conu Leonida când acesta dădea faţa cu reacţiunea! Căci dacă liberalii acţionau (reformau şi imprimau o tendinţă "modernă" societăţii romaneşti), conservatorii reacţionau (încercau să reducă reformele şi impactul lor în numele unei incapacităţi "naturale" - reacţia la formele fără fond - a societăţii româneşti de a integra modernitatea).

Mai cunoscută sub numele de al III-lea principiu al mecanicii, lege lui Newton dă seama despre o viziune datată a fizicii. Este vorba de un caz particular, nu de o legea generală aşa cum credea marele savant englez din secolul al XVII-lea. Fizica newtoniană a fost depăşită de fizica einsteiniană şi apoi de cea cuantică. Dar politica nu a ţinut pasul cu ştiinţa şi a rămas tot în "epoca de piatră". Precum în legea lui Newton când, dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă (acţiune), cel de-al doilea corp acţionează şi el asupra primului cu o forţă (reacţiune) de aceeaşi mărime, de aceeaşi direcţie, dar de sens contrar şi în politică o acţiune generează o acţiune contrară pentru a redresa echilibrele "raporturilor de forţă". Spre exemplu, Caragiale reacţiona la presiunea politicilor liberale cu O noaptea furtunoasă, Conu Leonida sau O scrisoarea pierdută care erau manifeste ideologice antiliberale şi şi-au atins scopul: şi cu ajutorul său ofensiva liberală a fost ţinută în şah pentru un secol şi jumătate. Pentru a înţelege nu uităm contextul: O noapte furtunoasă apare în 1879, Conu Leonida în 1880 iar O scrisoare pierdută în 1884, şi marchează creşterea reacţiei la aşezarea liberalilor lui Brătianu pentru o lungă perioadă la guvernare. Cei doisprezece ani de guvernare liberală au schimbat România, dar efectul a fost tot la fel de puternic şi ecourile lui, ca şi ale junimismului, se simt şi astăzi.

Revenind la politica românească de zi cu zi, moţiunea depusă de PSD se înscrie în sfera reacţiei şi era, în această logică, inevitabilă. Proaspăt ales preşedinte al PSD în urma celui mai ciudate perioade de interimat la conducerea unui partid din politica românească din toate timpurile şi după cel mai puţin competitiv congres de succesiune la liderul înfrânt din istora PSD, Marcel Ciolacu este obligat să şarjeze pe preşedintele Klaus Johannis. Preşedintele României a fost permanent ofensiv - în nota caracteristică de după realegerea sa anul trecut - iar întărirea poziţiilor PNL înaintea confruntărilor electorale din această toamnă obliga PSD la o reacţie care nu putea veni înaintea congresului extraordinar. E aici şi o acţiune disperată de recuperare a poziţiilor pierdute, şi o încercare de limitare a pierderilor datorare transferului de "jucători" către alte partide, şi o operaţiune propagandistică.

Acţiunea disperată se întrevede din graba de a vota moţiunea de cenzură în sesiunea extraordinară a parlamentului în condiţiile în care PSD a susţinut până acum rolul de arbitru absolut al Curţii Constituţionale. Ori, acum nu numai că aşteaptă prezentarea în faţa CCR pe 1 septembrie a poziţiilor celor două instituţii ce s-ar afla în conflict - Parlamentul şi Guvernul - dar şi afirmă politica faptului împlinit. După ce se dădea ca sigură de către lideri ai PSD - precum Daniel Tudorache - votarea moţiunii de cenzură in jurul datei de 7 septembrie, acum PSD susţine că o moţiune votată nu poate fi considerată neconstituţională post-factum. Deci susţine prezumţia de constituţionalitate chiar în condiţiile în care a fota invocat deja formal un conflict între instituţii.

Ori, această grabă ar putea reduce semnificativ şansele votării moţiunii de cenzură câtă vreme sunt mulţi dintre parlamentarii majorităţii, nu neapărat de la PSD, ci de la Pro România sau UDMR, care nu ar fi presaţi să intre într-un asemenea joc. În cazul partidului lui Victor Ponta, de ce ar face acesta, aflat în concurenţă cu PSD, un serviciu adversarilor lor direcţi. Nu întâmplător, Adrian Ţuţuianu, vice-preşedinte al Pro România acuza neconstituţionalitatea moţiunii şi denunţa o manevră în favoarea lui Klaus Iohannis. Iar Victor Ponta considera cu doar o zi înaintea votării sale deja moţiunea ca fiind din start respinsă. În ce priveşte UDMR, acesta priveşte spre alegerile parlamentare şi spre perioada post-electorală şi intenţionează să-şi păstreze potenţialul de participare la o viitoare coaliţie guvernamentală alături de PNL. În egală măsură, parlamentarii din grupul minorităţilor nu vor fi nici ei tentaţi să intre într-un joc riscant care nu le-ar aduce niciun câştig.

Ca să nu mai vorbim despre situaţia epidemiologică complicată prin care trecem care transformă acţiunea PSD într-o acţiune aventuristă şi politicianistă, uşor de transformat într-un şantaj direct la preşedintele Iohannis.

Pe de altă parte nici preşedintele, nici guvernul nu au încercat să găsească un numitor comun cu PSD, ceea ce nu i-a lăsat lui Marcel Ciolacu o marjă prea mare de manevră. Iar un insucces al moţiunii va accentua imaginea de partid în defensivă a PSD. Însă politica în sensul legii a treia a lui Newton nu lasă loc de alternative. Oare s-ar putea şi altfel?