Legea lui Engel

Începem cu un indicator statistic. Procentul cheltuielilor alimentare din totalul veniturilor unei gospodării. În România, 43 la sută, la nivelul anului 2013. Altfel spus, într-o gospodărie tipică, aproape jumătate din buget se duce pe mâncare. Este mult, este puţin?

Pentru a interpreta această cifră trebuie să parcurgem acum un capitol din istoria teoriilor economice. În secolul al XIX-lea, un anume Ernst Engel, care a fost directorul birourilor de statistică din Saxonia şi din Prusia, a descoperit o regulă care acum îi poartă numele: Legea lui Engel. Ceea ce spune această lege este foarte simplu: pe măsură ce cresc veniturile unei populaţii, proporţia cheltuielilor alimentare din total scade.

Acest lucru nu înseamnă, evident, că oamenii cheltuiesc mai puţin pe mâncare, în cifre absolute, pe măsură ce devin mai prosperi. De fapt, cheltuielile alimentare mai degrabă cresc - repet, în cifre absolute. Însă alte cheltuieli tind să crească mai repede. Ceea ce produce efectul descris de Legea lui Engel: proporţia cheltuielilor alimentare scade.

Pornind de la Legea lui Engel, putem estima şi gradul de dezvoltare a unei economii. Acolo unde vedem doar o proporţie mică din venituri că este "înghiţită" de cheltuielile alimentare, asta înseamnă că economia respectivă este performantă şi generează venituri considerabile.

La noi, după datele INS, spuneam, acest indicator se situează undeva cu puţin peste 40%. Repet, aici este vorba doar despre un calcul financiar. Nu sunt incluse produsele obţinute prin schimburile în natură, care, în mediul rural mai ales, trebuie să aibă şi acestea o pondere apreciabilă.

Comparativ, este mult. Consumatorii din economiile cele mai dezvoltate au în jur de 10 la sută. Dar asta era previzibil pentru cititorii acestei pagini, aşa încât am să trec dincolo de generalităţi şi am să intru în câteva detalii.

Statisticianul german nu a constatat, pur şi simplu, că oamenii, pe măsură ce devin mai prosperi, cheltuiesc mai puţin pe produse alimentare. El a mai descoperit şi altceva. Procentajul cheltuielilor imobiliare rămâne aproximativ egal. Procentajul cheltuit pe haine este, şi acesta, destul de constant. Procentajul cheltuielor de lux creşte.

Toate aceste variaţii sunt descrise de curbe numite, evident, "curbele Engel".

Prima curbă, aceea a "coşului alimentar", este interesantă pentru scopurile noastre. Ea ne arată că cheltuielile pentru mâncare sunt, în limbajul economiştilor, inelastice.

Pentru a înţelege semnificaţia acestui concept, să ne gândim, în termenii cei mai generali, la un om care are bani. Şi care cheltuieşte. Să presupunem acum că omul respectiv are şi mai mulţi bani. Să zicem că i s-a mărit salariul. Intuitiv, pricepem că acesta va cheltui şi mai mult. Dacă are o pereche de pantofi, poate că îşi va lua două perechi. Dacă înainte mergea o săptămână la Mamaia, acum merge două săptămâni la Predeal (sau oriunde doriţi - este un simplu exemplu). Pricepem, intuitiv, că omul cumpără mai mult.

Problema este că această logică, a lui "mai mult", merge doar uneori, cu unele produse. De fapt, cu destul de multe. Spunem, în termeni economici, că aceste cheltuieli sunt elastice. Mai mulţi bani în buzunar rezultă în mai multe cravate, în mai multe ceasuri sau mai multe zile de concediu etc.

Cu mâncarea lucrurile stau, însă, diferit. Să spunem că mâncăm doar pâine şi bem apă. Şi deodată devenim milionari. Fugim la brutărie. Câtă pâine vom consuma?... Cam tot atâta. Stomacul nu a devenit mai mare. Oricum, nu semnificativ în termeni economici... (Poate doar în termeni medicali).

Mâncarea este un exemplu eminent a ceea ce economiştii numesc "bunuri inferioare". Sunt numite astfel pur şi simplu pentru că cererea pentru aceste bunuri creşte mai lent decât cresc veniturile.

Am ajuns aici într-un punct interesant. Unii dintre noi cred, intuitiv, că reducerea taxelor stimulează consumul. Şi invers, că creşterea lor îl reduce. Problema este că nu toate bunurile sunt bunuri normale.

Reducerea taxelor înseamnă mai mulţi bani în buzunar. Foarte bine! - vorbind în general... Dar curbele Engel ne arată că acest gen de stimulente alimentează mai cu seamă domeniul bunurilor superioare (de lux). În ce priveşte bunurile inferioare, efectul este diferit. Chiar dacă cheltuielile cresc în termeni absoluţi, scad în termeni relativi.

Legea lui Engel ne arată, printre altele, că este o iluzie să credem că mai mulţi bani în buzunar înseamnă, automat, mai mulţi bani care se întorc în domeniul unor bunuri necesare. Dimpotrivă. Pe termen lung, plusurile migrează spre alte tipuri de bunuri. Iată de ce ideea de stimulare a unor sectoare de producţie a bunurilor necesare prin reduceri fiscale are limite.

Şi atunci, vorba lui Cernîşevski, ce este de făcut?

Răspunsul nu ar fi pe placul gânditorului rus. Să ne bazăm pe piaţa liberă. Istoric, pe o asemenea piaţă, preferinţele individuale sunt mobile. Mai pe româneşte: oamenii îşi schimbă gusturile. Dacă înainte nu beau lapte, acum beau mai mult. (Iarăşi, exemplul este fictiv. Nu am verificat curbele consumului de lapte). Creşterea consumului de lapte este puţin legată de o (eventuală) reducere a taxelor şi mult mai mult de o schimbare în structura preferinţelor.

Şi invers. Ţin minte că în copilăria mea oamenii consumau sifon. Cei tineri nu au mai apucat timpurile acelea, când oamenii stăteau la coadă pentru a umple sifoane din sticlă grea, verde, sau capsule cu bioxid de carbon comprimat. Nici o reducere imaginabilă a fiscalităţii nu ar fi putut compensa un fapt simplu: oamenii au început să renunţe la sifon. De când nu aţi mai văzut pe cineva când comandă "un şpriţ" sau "un sirop"?

Într-o societate liberă, banul circulă. Adesea în direcţii neaşteptate sau nedorite. Nu este ca la croitor: tăiem o bucată de aici şi adăugăm materialul în altă parte, fix acolo unde dorim. Politicile fiscale pot să arate bine, la prima vedere. Cât de eficiente sunt acestea, asta este altă poveste...