Legenda artei zidite în pereţii lui Vâlcov

Pe măsură ce se conturează lista colecţiei ce aparţinea fostului ministru de finanţe şi primar de Slatina, Darius Vâlcov, respectivul arestat la domiciliu devine tot mai mult idolul artiştilor contemporani. Modul în care a reacţionat, ascunzând lucrările în pereţi, ne arată clar că nu a cumpărat artă pentru a o admira şi, deci, a o expune, ci pentru a plasa banii care năvăleau peste el într-o afacere sigură care, dacă nu produce, măcar să înmagazineze. Scopul, desigur, era acela de a înmulţi banii, de vreme ce, se ştie deja, lucrările de artă astfel dosite erau menite unei galerii de artă cu vânzare, pe numele ei Galeria Raphael, din Bucureşti de pe strada Stockholm.

Dincolo de reacţia mediatizată la acest eveniment rămân lucrările de artă din speţă, care sunt mai mult decât tablouri, cum au fost numite şi vorbite în mod generalizat în aceste zile. Din ce se ştie până acum, cele mai multe tablouri au fost cumpărate de la licitaţii de artă de la noi sau din străinătate. Despre altele se constată că nu au apărut în public, dar nimeni nu poate verifica la acest stadiu vânzările din galerii, ca să vorbim doar de cele fiscalizabile. Până aici, totul pare lăudabil de-a dreptul. Oricine dispune de bani şi nu se teme să îi folosească poate cumpăra Picasso de la licitaţiile din străinătate sau de artă românească de la casele noastre. Simpla rostire a numelor mari nu înseamnă automat preţuri exorbitante, şi contează foarte mult ce tip de lucrare de artă se află în discuţie. Astfel, o schiţă sau o gravură de Picasso se va vinde cu mult mai puţin decât o pictură de-a sa, mai ales că toate sunt cunoscute, cuprinse în cataloage raisonée, astfel că traseul lor e cunoscut, la vedere şi orice tranzacţie cu ele nu poate fi decât legală.

De asemenea, din inventarul celor scoase din zid se poate observa imediat că mult mai scumpe decât piesele cu nume străine şi mari sunt cele autohtone, cam toate picturi în ulei cu nume care ţin şi susţin piaţa de la noi. Este foarte posibil să nu găseşti pe cineva să îţi dea, în România, măcar preţul cu care ai adjudecat o gravură de Picasso în străinătate, dar să vezi cum creşte preţul pentru un Eustaţiu Stoenescu, Schweitzer-Cumpăna, Mützner, Corneliu Baba, Horia Bernea sau Nicolae Tonitza, Iorgulescu-Yor, Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu, Ipolit Strâmbu, Constantin Piliuţă, Aurel Acasandrei. Pe de altă parte, astfel de artişti, de-ai noştri, nu constituie o atracţie pentru piaţa internaţională, preţurile ceva mai bune putând fi realizate doar la noi. De altfel, o parte dintre lucrări au fost identificate în o serie de licitaţii desfăşurate la două case de licitaţie, cele mai serioase de la noi. Despre "Lan de grâu" de Samuel Mützner, pe care îl găsim printre "ziditele lui Vâlcov", scriam exact acum doi ani că s-a dat cu 4 mii de euro, în limitele estimării. În aceeaşi licitaţie se dăduse o altă pictură de acelaşi autor, "Căpiţă la Giverny", dar cu 18,5 mii de euro (estimare de 27-29 mii de euro), fiind cel mai mare preţ al respectivei şedinţe de licitaţie. Cu vreo şase săptămâni înainte, se vânduse "Grădina Cişmigiu", cu 3 mii de euro. Tot într-o licitaţie publică a fost vândut, cu un umil 1.200 euro, şi "Prapor" de Horia Bernea, din 1980. La fel, pictura intrată în licitaţie cu numele "Micul dejun", de Eustaţiu Stoenescu, a fost vândută, la licitaţia dedicată Mărţişorului de anul trecut, cu 2.600 de euro. Cele semnate de numitul Pablo Picasso sau Andy Warhol sunt altceva decât operele ce rupeau clasamentele pe vremea cumpărătorului japonez în delir. Astfel de desene sau gravuri se tot găsesc pe la galeriile din Occident, chiar sub o mie de euro, iar cele semnate chiar de respectivii se mai duc şi în licitaţiile celor două case londoneze de care scriem constant de vreo două decenii la rubrica de specialitate din acest ziar. Renoirul este un ulei, dar unul decent, nici el nu rupe simezele sau licitaţiile, astfel că 144 de mii de euro este un preţ normal şi oficial.

Rezumând, dincolo de scandalul în mijlocul căruia au picat, lucrările de artă despre care ştim că ar fi fost ascunse într-un zid de politicianul Darius Vâlcov sunt cumpărături normale de pe o piaţă corectă, în care aflăm nume de case de licitaţie de toată probitatea profesională. Suntem departe de informaţia că fiecare costă cel puţin o sută de mii de euro, deşi ne-am fi bucurat, mai ales pentru artiştii noştri. Ciudate nu sunt lucrările de artă găsite sau provenienţa lor, ci locul unde au fost dosite, contextul şi, desigur, sursa banilor investiţi în achiziţionarea lor de pe piaţa de artă.

La un moment dat, în trecere, am zărit pe Spiru Vergulescu în lotul Vâlcov. Este un pictor al peisajului urban bucureştean, dar născut în Slatina, unde are şi o casă memorială, pe care a donat-o statului. Pictura ce am zărit-o reprezenta chiar dealul Grădişte ce domină Slatina. Pictorul a redat dealul cu mult înainte ca el să devină o operă şi o amintire a primarului Vâlcov care l-a desţelenit, l-a amenajat şi acolo şi-a făcut nunta. În noiembrie 2012, pe deal a fost ridicat cel mai mare tricolor al momentului, dar fostul primar luase deja drumul Bucureştiului.