Liberum veto

În faţa recrudescenţei cazurilor de Covid19 - pe care unii se complac să o privească ca pe o revenire a primului val, iar alţii ca pe o manevră disperată a guvernului minoritar de a împiedica moţiunea de cenzură - partidele politice româneşti se lasă pradă celui mai searbăd politicianism. Ceea de duce la o blocare a statului care poate avea consecinţe dramatice. Jocul politicianist cu legea izolării şi carantinei în caz de epidemie ar putea fi un astfel de moment revelator. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în Seimul polonez se folosea practica liberum veto (veto-ul liber) care a devenit simbolul anarhiei parlamentare. Între 1573 şi 1763 au fost convocate aproape 150 de adunări parlamentare, dintre care o treime nu au putut să adopte nicio lege din cauza veto-ului liber. Aşa a ajuns expresia "parlamentul polonez" echivalentă, în multe limbi europene, cu paralizia politică. Şi, de aceea, majoritatea istoricilor consideră ca veto-ul liber a fost principală cauză a dispariţiei statului polonez din istoria europeană pentru două secole. Şi nici astăzi, la o sută de ani de la revenirea sa, statul polonez nu pare să fie foarte stabil.

Pandemia a adus statele actuale, aici sau aiurea, în faţa unei situaţii limită. O problemă globală - pandemia - poate avea soluţii individuale, reduse la exerciţiul simplei şi brutei puteri a statului sau de remedii internaţionale? Poate fi împiedicată circulaţia virusului de atât de invocata suveranitate naţională? Ce tip de stat va rezista mai bine crizei provocate de pandemie, statul autoritar sau cel democratic?

De la început, tentaţia autoritară a fost puternică, dar aceasta nu este soluţie pe termen lung. Încă înaintea pandemiei, iliberalismul încerca sa elimine democraţia prin reducerea sa la un simplu exerciţiu electoral. Dar statul autoritar nu este tocmai un stat, ci un pseudo-stat, o putere personalizată - redusă la liderul absolut: Vladimir Putin, Xi Jinping, Recep Erdogan - iar absenţa instituţionalizări puterii se dovedeşte destul de repede un handicap decisiv. Uneori personalizarea puterii este confundată cu stabilitatea şi forţa statală, dar aceasta este doar o iluzie de perspectivă. De fapt, puterea personalizată ascunde insuficienţa statului, nu puterea sa!

În prima sa contribuţie filosofică importantă, The Public and its Problems, din 1927, John Dewey constata că "Dacă privim într-o direcţie greşită pentru a vedea publicul, nu vom putea vedea niciodată statul. Dacă nu ne întrebăm care sunt factorii care facilitează sau întârzie organizarea publicului într-un grup social cu funcţii definite, nu vom înţelege niciodată ce probleme implică dezvoltarea şi transformarea statelor". Statul european trece printr-o vastă reconfigurare în secolul 21, care nu este nici cea a retragerii, nici cea a marii întoarceri. Rezultatul este o politică transnaţională şi capitalistă condusă de "statul membru", condusă de tehnocraţia birocratică şi interdependenţa internaţională.

Cum va arăta statul în secolul al XXI-lea? Capacitatea statului de a acţiona asupra societăţii s-a redus în ultimele trei decenii peste tot în lume. Pe de o parte, politicienii, convinşi de economiştii neoliberali de insuficienţele statului, au pus în practică o politică în favoarea pieţei şi a întreprinderilor pentru a elibera energiile blocate de controlul etatic. Pe de altă parte, crizele economică şi medicală din ultimul deceniu şi jumătate au arătat că statul nu poate să fie pur şi simplu desconsiderat. Pandemia globală produsă de Covid-19 pare să confirme marea revenire a statului. Căci statul, şi nu piaţa a carantinat jumătate din populaţia lumii vreme de opt săptămâni.

Statul - care se manifestă astăzi ca un sistem complex de instituţii legitime interdependente, diferenţiate pe diferite nivele de la cel al Uniunii Europene la cel local - este caracterizat prin capacitatea administrativă (instrumentele de guvernare, măsurile şi instrumentele politice) de a guverna o societate. Pentru aceasta este necesar să stabilească reguli obligatorii, să rezolve conflictele, să exercite autoritatea, să protejeze cetăţenii, să definească şi să protejeze drepturile, să aloce resurse şi să menţină ordinea internă şi să contribuie la asigurarea ordinii internaţionale.

De aceea, condiţia statului, oricând şi oriunde, este prin excelenţa experimentală. Niciodată definitivă. Tot în The Public and its Problems, John Dewey constata: "Şi întrucât condiţiile de acţiune, de funcţionare şi de cunoaştere se schimbă mereu, experimentul (statal s.n.) trebuie întotdeauna reluat. Statul trebuie într-una redescoperit". Iar dacă nu va fi redescoperit, statul va dispărea pur şi simplu. Precum Polonia din cauza veto-ului liber al unei nobilimi obsedate să-şi păstreze privilegiile.