Lisabona pe întuneric

Ceea ce vom vedea la reuniunea NATO de la Lisabona, sub lumina reflectoarelor, este mai mult decît previzibil. Înaltele Feţe apăsate de grijile cele mari, de la ca-re atîrnă prezentul, trecutul şi viitorul "Alianţei"! Discursuri sobru-triumfalis-te pe marginea "istoricelor decizii" şi mai ales pe seama documentului menit să deschidă "noi orizonturi", dacă nu chiar să dea "un nou sens" Alianţei: "Noul Concept Strategic". O alianţă hotărîtă să asigure securitatea membrilor săi, state şi cetăţeni, sub umbrela unui nou scut anti-rachetă. O alianţă hotărîtă să transforme Rusia în partener, iar pînă atunci să o ţină cît mai departe de tentaţia izolării şi a antagonizării în raport cu obiectivele politice şi de securitate ale membrilor NATO. O alianţă angajată să cîştige "războiul împotriva terorismului", marcînd succesul total şi necesar al operaţiunilor din Afganistan. O alianţă capabilă să rămînă reperul esenţial al coeziunii lumii euro-atlantice, în ciuda tuturor diferenţelor şi chiar a divergenţelor pe care situaţiile complicate ale lumii internaţionale nu obosesc să i le scoată în cale. Pe scurt, "Viitorul sună bine", chiar dacă drumurile care duc către el nu sunt pavate doar cu petalele de trandafiri ale triumfurilor oficiale.

Ca să rupem monotonia predictibilităţii şi să ieşim de sub tirul limbii de lemn în care se exprimă de obicei discursul politic al reuniunilor de acest fel, vă propun un exerciţiu simplu: să stingem luminile şi să "citim" Lisabona, dincolo de aura artificială cu care este poleită. Să vedem ceea ce nu se va vedea în sălile de conferinţă şi nici nu se va spune în textele discursurilor oficiale.

Cel mai important lucru care nu va fi nici spus şi nici recunoscut la Lisabona este tensiunea creată între prevederile Tratatului Atlanticului de Nord, actul fondator la NATO, şi conceptele strategice inventate după 1990, inclusiv cel care va fi aprobat în capitala Portugaliei. Lectura întregului Tratat constitutiv şi în special a faimosului art. 5 arată, dincolo de orice dubiu, că din mulţimea situaţiilor care ar putea ameninţa securitatea statelor, Alianţa a fost organizată doar pentru una singură: atacul armat al unui stat (ostil, din afara Alianţei) împotriva unuia dintre membri. Conceptele strategice, doar două în întreaga perioadă a războiului rece, au fost inventate pentru a răspunde, mai detaliat, la întrebarea: ce vor întreprinde statele membre, fiecare în parte şi Alianţa în ansamblu, într-o asemenea eventualitate? Din 1990 şi pînă acum, NATO se află la al patrulea concept strategic. O instabilitate care reflectă mult mai precis superficialitatea politicienilor, decît modificările structurale din sistemul internaţional de securitate. Noile concepte strategice au în comun un element esenţial: asumarea unui număr tot mai mare de obiective de securitate, care depăşesc cu mult tema apărării comune în eventualitatea unui atac armat. Altfel spus, trecerea de la o alianţă de apărare, la una de securitate. Din 1990 şi pînă la Lisabona, singura motivaţie pentru această schimbare instituţională a fost aceea că, în lipsa unei ameninţări credibile şi imediate, Alianţa nu poate rămîne credibilă decît dacă-şi extinde aria preocupărilor şi, odată cu ea, aria de acţiune. "Out of area or out of business", cum se spunea cu umor, dar şi cu îngrijorare, pe culoarele Cartierului General de la Bruxelles, încă de pe la mijlocul anilor "90! Dacă schimbarea era necesară, ori chiar oportună, rămîne un subiect de dezbatere; una deloc încurajată în cercurile oficiale ale NATO! În schimb, faptul că noile concepte strategice adoptate de NATO în perioada post război rece nu au fost însoţite de decizii şi măsuri eficiente pentru recalibrarea mijloacelor şi a resurselor alocate noilor misiuni este atît de evident, încît nu mai necesită nicio dezbatere! Ceea ce ar fi trebuit pe îndelete şi cu minuţie discutat, dar nu se va întîmpla nici la Lisabona!, este cum ar putea fi acoperită prăpastia dintre obiective şi mijloace, una care sapă la rădăcina credibilităţii Alianţei mai cu spor decît dacă nu s-ar fi făcut nicio modificare a conceptului strategic în ultimii 20 de ani! Rea-litatea contradictorie rămîne aceea că politicienii aprobă fără să clipească noi concepte strategice, pentru că dă bine la CV, şi se opun ori amînă la calendele greceşti orice măsură care presupune creşterea resurselor alo-cate restructurării forţelor, mij-loacelor şi a capa-cităţilor strategice de acţiune ale Alianţei, pentru că asta i-ar costa voturi la ei acasă.

A doua temă cu impact esenţial asupra Alianţei Nord Atlantice, care nu va fi vizibilă la Lisabona, decît în "infra-roşu", este cea a relaţiilor cu Rusia. La doar cîteva luni după reuniunea de la Bucureşti, care acredita în documentele sale oficiale promisiunea admiterii în NATO a Georgiei şi a Ucrainei, Moscova a mutat rapid pe tabla de şah: a dezmembrat prin forţa armelor Georgia şi a recunos-cut de jure noile entităţi statale, Osetia de Sud şi Abhazia, unde şi-a instalat noi dispozitive şi trupe; a neutralizat politic Ucraina, pe termen lung, prin revanşa lui Ianukovici, sprijinit de o majoritate parlamentară care exclude oficial de pe agendă posibilitatea, oricît de îndepărtată, a unei integrări viitoare în NATO. În plus, Rusia defineşte NATO, nu doar în declaraţii, ci în documentele oficiale ale administraţiei Medvedev-Putin, drept principala ameninţare la adresa securităţii sale. Pentru Rusia, nu există alte căi de îmbunătăţire radicală în relaţiile cu NATO decît: desfiinţarea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord; incapacitarea totală a organizaţiei, prin acceptarea dreptului de veto al Rusiei asupra deciziilor strategice ale Alianţei; ori scurtcircuitarea ei, prin crearea unei noi organizaţii/structuri de securitate, în care Rusia ar urma să aibă drept de veto. Atîta vreme cît nu se referă la aceste aspre realităţi politice, toate vorbele frumoase ce vor fi spuse la Lisabona despre creşterea cooperării cu Rusia, atragerea Rusiei la activităţile Alianţei, parteneriate strategice şi orice alte formule rămîn doar probe ale orbirii politice, ori ale iluziei auto-întreţinute, din meschine interese politicianiste, potrivit căreia Rusia se va schimba cu timpul şi va deveni, de la sine, un partener "mai rezonabil" al NATO.

Pentru căutătorii profesionişti de nod în papură, ar mai fi ceva, o întrebare care cu siguranţă nu se va auzi la Lisabona: are noul scut anti-rachetă, care va fi realizat cel mai devreme la sfîrşitul următorului deceniu, vreo legătură cu sau vreo influenţă asupra angajamentului strategic al SUA, numit "umbrela nucleară"? "Prietenii ştiu de ce!"

Acum, după ce ne-am plimbat puţin şi pe partea nevăzută a Lunii, se pot aprinde candelabrele, dirijorul poate ridica bagheta, iar balul poate să înceapă!