Loteria electorală şi cartelizarea partidelor

Recenta modificare prin Ordonanţă de Urgenţă a Statutului aleşilor locali ca să le ofere o "fereastră" de 45 de zile pentru ca aceştia să migreze spre alte partide decât cele pentru care candidaseră în 10 iunie 2012 pune în evidenţă unul dintre obstacolele majore cu care s-au confruntat partidele româneşti: volatilitatea electorală. De fapt, tentaţia politicienilor aflaţi la guvernare a fost mereu de a-şi crea, în condiţiile unei prezenţe din ce în ce mai reduse la vot, un avantaj competitiv.

În 2009, guvernul Boc provoacă ruperea "marii coaliţii" cu PSD când a trecut prin Ordonanţă de Urgenţă modificarea regulilor jocului, cu nici trei luni înaintea scrutinului, prin introducerea a 3000 de secţii speciale de vot care l-au avantajat net pe Traian Băsescu. În 2014, este rândul PSD-ului să încerce să-şi creeze un avantaj prin OUG privind "eliberarea temporară" a aleşilor locali de sub dictatura partidelor. Căci, dacă alegătorii pot deveni volatili sub influenţa campaniilor electorale şi a manipulării prin mass-media, pentru partide remediul constă în "asigurarea" stabilităţii voturilor controlate de aleşii locali.

La noi volatilitatea votului - faptul că o parte neglijabilă, dar mereu variabilă a electoratul are tendinţa de a-şi schimba orientarea politică sau doctrinară a votului între două alegeri - este rezultatul unei stări de spirit profund antipolitice. Un exemplu între altele: în anul electoral 2000, de la alegerile locale din iunie 2000 la cele parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie acelaşi PRM a trecut de pe poziţia a opta, cu 6% din voturi, pe poziţia a doua, cu 21% din voturi. Această volatilitate se datorează în mare măsură absenţei unei autentice structurări ideologice a partidelor româneşti după căderea comunismului. Dar nu doar în România, ci în întreaga Europă post-comunistă procesul tranziţiei a fost în general acelaşi: de la un cvasi-inexistent partid de clasă spre partidul de tip catch all şi apoi spre partidul de tip cartel. În Europa de est, şi cu atât mai mult în România, cartelizarea rapidă a partidelor s-a datorat faptului că partidul de clasă nu fusese, în fapt, decât un partid cartel.

La mijlocul anilor ´90 ai secolului trecut, doi cunoscuţi politologi, Richard Katz şi Peter Mair au propus o teorie -pe cât de stimulatoare, pe atât de controversată - care să explice evoluţia partidelor occidentale spre o dependenţă de sfera publică: teoria partidelor cartel. În felul acesta cei doi cercetători dovedeau că în faţa crizei formelor anterioare de organizare a partidelor, acestea trec printr-o tranziţie de la clasicul partidul de masă la Catch all (partide dezideologizate, care părăsesc matricea "de clasă" şi încearcă să obţină voturi "de peste tot") spre un nou tip: partidele cartel. Acestea din urmă se definesc prin aceea că inversează relaţia dintre societate (clasă, grup social, alegători, etc.) şi partide în sensul că partidele nu mai reprezintă un grup social ci devin din ce în ce mai dependente de administraţie şi stat. Sigur, legăturile partidelor cu forţele sociale nu dispar pur şi simplu, dar rolul acestora în evoluţia partidelor scade. Controlul resurselor publice, accesul privilegiat la media avantajează partidele în competiţia electorală, care este astfel încadrată şi controlată. Cartelizarea partidelor este soluţia pragmatică prin care acestea încearcă să depăşească criza de încredere în care se blocaseră în anii ´70-80 ai secolului trecut.

Ori, dacă partidele devin dependente de administraţia locală, iar administraţia locală este la rândul său dependentă de guvern, logica simplistă - şi nu tocmai bine ascunsă - a aşa numitei "ordonanţe a primarilor" devine clară: întărirea controlului votului la nivel local. Iar la noi, imediat după căderea comunismului unele partide, în principal FSN-FDSN-PDST-PSD, dar şi FSN-PD-PDL, au trecut simultan şi prin transformarea în catch-all şi în cartelizare. Diferenţa dintre cele două partide ar fi că PSD-ul actual a mizat mai mult pe o strategie iniţială catch-all datorită resursei electorale pe care o reprezenta Ion Iliescu în 1990 şi 1992, pe când PDL actual a încercat încă din 1991-1992 cartelizarea. De aceea, migraţia aleşilor locali stimulată de PSD în 2001-2004 a afectat în mai mare măsură PD-ul decât alte partide care nu se cartelizaseră încă, cum era cazul PNL-ului.

Tocmai cartelizarea, evidenţiată mai ales prin fenomenul aşa numitei "baronizări" a partidelor, a fost de două ori fatală candidaţilor la prezidenţiale ai PSD, atât în 2004 cât şi în 2009. Probabil pentru a nu repeta greşelile campaniilor prezidenţiale precedente şi pentru a relativiza rolul "baronilor" la turul al doilea, a fost adoptată atât de contestata ordonanţă a primarilor. Dar aceasta nu presupune trecerea primarilor la PSD, cât la PLR. Şi aceasta pentru că PLR, partid nou, chiar dacă structurat pe bazele PNL-ului, nu este deocamdată cartelizat. În aceste condiţii "loialitatea" aleşilor locali care vor folosi "fereastra de oportunitate" pentru a adera la alt partid nu va fi în niciun fel controlată de baronii PSD. Dar toate aceste tactici vor avea influenţă asupra alegerilor doar în cazul în care prezenţa la vot va fi redusă astfel încât volatilitatea cvasi-naturală a votului declanşată de profundul sentiment anti-politic să poată fi ţinută sub control.