Mai e mult?

În ultimul an şi jumătate am parcurs zilnic comunicatele Grupului de Comunicare Strategică. Aflam în jurul prânzului câte infectări "avem", câţi morţi, câte testări s-au făcut. Cifre, mai mari sau mai mici, mi-au creat un soi de imunitate la sensibilitate. Viaţa ne învaţă să fim duri, să fim reci, să fim profesionişti.

Chiar şi fără un guvern cu puteri depline, în Bucureşti a venit toamna. Nu ştiu cum se mai poate chiar şi asta, cert este că nu am stat să cercetez. M-am mulţumit să admir.

În special copacii.

Mai ales frunzele.

Inclusiv pe cele căzute.

Într-un mare oraş, aflat într-o continuă expansiune a betonului, o astfel de îndeletnicire nu este posibilă chiar oriunde. De preferat sunt parcurile, încă mai conţin copaci. M-am oprit într-un soi de părculeţ, aflat între blocuri. Avea câţiva arbori şi câţiva copii. Puţini şi unii şi alţii. Priveam spre frunze cu gândurile împrăştiate. Dacă aş fi spus, ca pe la sat, "cu minţile împrăştiate" probabil îmi ruinam toată credibilitatea. Rămânem la gânduri. Un copil, micuţ (nu pot evalua vârsta, sub 7 ani), blond, cu o haină albastră s-a oprit din joacă, se juca singur, ca mai toţi copiii din părculeţ, şi a mers la banca pe care stătea mama lui. Copilul vorbea tare, mama stins. Îl auzeam doar pe el:

"-Mama, noi doi când îmbătrânim?

-....

-Mai e mult până murim?

-....

-Aha, deci, sigur nu murim azi sau mâine.

-....

-Mama, dar eu nu ştiu să mor. Să mă înveţi!"

Prin iarbă erau multe frunze galben-arămii. Cine le-o fi învăţat să cadă?

Mi-a scăzut imunitatea!