Mai nimic despre expoziţia Simu

Şi Anastase Simu şi muzeul pe care l-a făurit acum cam un secol sînt deja legendă. Omul era un înstărit al vremurilor şi un împătimit al artei. S-a născut în 1854, într-o familie cu avere făcută din agricultură. La 19 ani moşteneşte întreaga avere, dar în loc s-o spargă în discoteci, cu bagaboante şi maşini bengoase, şi să dea la toţi tovarăşii de cartier să bea, să tragă pe nară sau să-şi dea în venă, Anastase Simu nu găseşte de cuviinţă decît să-şi continue studiile, adică să pună brîncile pe carte, la Paris şi Bruxelles, cu licenţe şi doctorate pe bune, nu la "private" de fiţe şi degeaba. În ţară a făcut politică la nivel de Senat, dar domeniul nu-l satisface, astfel că, uşor-uşor, se dedică tot mai mult proiectelor culturale şi colecţiei de artă.

În 1910 donează statului, mai de bunăvoie ca oricare dintre donatorii ulteriori ai României şi ai RP sau RS România, peste 1.200 de obiecte de artă, în principal pictură şi grafică. Nu veneau nici ruşii şi nici moartea, dar el a reuşit să-şi vadă visul cu ochii, bucurîndu-se de existenţa "casei de artă" în nu mai puţin de 25 ultimi ani ai vieţii. Testamentul său vorbeşte, după un sfert de secol, despre filosofia gestului din 1910: o colecţie de artă pentru "nevoile estetice ale celor ce caută adevărul în nesfîrşitele izvoa-re ale frumosului permanent", adică cei care "pot să îşi linişteas-că sufletul privind culorile infinitului dintr-o pictură sau planurile adîncului dintr-o sculptură". În 1910, cînd colecţia sa a devenit muzeu public, gestul era unic, nu numai prin faptul că o colecţie privată, adunată din portofelul personal, era deschisă publicului larg, ci şi prin existenţa unui muzeu în Bucureşti, unde nu funcţiona decît o Pinacotecă de stat cît două încăperi din Ateneul aflat la doi paşi.

Avem de a face cu o incredibilă dovadă de sensibilitate şi sinteză în exprimare, dar nu ar trebui să ne mire dacă am şti mai multe despre Anastase Simu sau, oricum, suficient ca să ne facem o idee corectă despre puternica sa personalitate. Pentru acribie şi grijă faţă de exactitatea informaţiei să menţionăm că în 1910 a fost deschis muzeul, iar donaţia propriu-zisă a fost finalizată în 1927. Peste un an avea să doneze Brăilei 30 de lucrări de artă, cu scopul declarat de a impulsiona fondarea unui muzeu de artă sau măcar a unei colecţii publice în urbea sa natală şi iubită. Începutul achiziţiilor de artă pot fi plasate în 1878, cam pe vremea cînd ieşea din politică.

În anii ce au precedat deschiderea muzeului a cumpărat cu gîndul strict la acest eveniment, iar unul dintre beneficiari este chiar Brâncuşi, de la care cumpără "Somnul", în 1909, şi bustul pictorului Dărăscu, în 1910. Între timp a bătut galeriile din Paris şi mai ales sălile de licitaţie de la Hotel Drouot, dar şi atelierele artiştilor. În 1912 a cumpărat direct de la Signac peisajul din Saint Tropez numit "Poarta", în care nu apar nici Dan Negru cu antena în spate, nici Monica cu Irinel sub braţ. Anastase Simu a fost nu numai un colecţionar pasionat. ci şi un adevărat mecena, în cel mai corect sens al cuvîntului. Anecdotica vremii are mult material în folderul Anastase Simu, iar Zambaccian, un colecţionar care îşi are locul său de cinste în Panteonul acestor creaturi sublime, descrie momentele de iniţiere petrecute în "museul" lui Simu. Muzeul Simu a rezistat şi chiar a strălucit sub directoratul unui mare pictor, Marius Bunescu, dar anii "60 i-au dat de cap. Clădirea ridicată de Simu special pentru muzeul său a fost demolată, şi pe locul ei a fost ridicat blocul cu "Eva" la parter. Aşa ne explicăm de ce o străduţă ce separă magazinul cu blocul în spate de sediul PD din zonă şi o serie de clădiri cu greutate arhitectonică se numeşte pur şi simplu Anastase Simu. În anii "50 fusese demolat şi Muzeul Simu din Brăila, şi colecţiile sale au plecat în bejenie prin oraş.

Dar ce ne-a venit să povestim despre toate acestea, la 152 de ani şi vreo trei luni de la naşterea sa sau la 71 de ani şi cam 5 luni de la moarte? Pentru că acum a fost deschisă expoziţia "Grafică din colecţia Anastase Simu", în sala Kreţulescu a Muzeului de la Palat, locul ideal pentru prezentări vii, cuprinzătoare, scurte ca un remember, care îţi rămîn în minte mai mult decît o retrospectivă grea şi amplă. Expoziţia este o delicioasă ocazie să ne amintim de opera lui Anastase Simu şi a mai vorbi despre o serie de artişti puţin sau deloc cunoscuţi în zilele noastre.

Este cazul lui Alexis şi Soare Macedonski, fiul şi nepotul scriitorului Alexandru cu acelaşi nume. Despre ei ni se comunică puţine date, că Soare, zis şi Solaro, a fost activ în prima jumătate a secolului XX, iar Alexis s-a născut în 1885, chiar dacă citarea volumului lui Tudor Octavian despre pictorii uitaţi, singura carte care beneficiază de acest tratament în catalogul expoziţiei, demonstrează că aceasta era cunoscută autorilor, profesionişti de respect de la Muzeul Colecţiilor. Cum în cartea lui Tudor Octavian se povesteşte mai detaliat ca oriunde că Alexis, fiul poetului, cu care, un autoportret al lui Alexis aflat în fondul William Ritter din Elveţia, ne arată o asemănare tulburătoare, a avut şi el un fiu, pe Soare, un pictor precoce care a şi dispărut cutremurător de devreme din viaţă, el trăind între 1910, anul deschiderii muzeului Simu, şi 1928 cînd colecţionarul sădea seminţele muzeului de artă din Brăila natală. Faptul că nu sînt trecute aceste date arată că fie volumul lui Tudor Octavian nu a fost citit pînă la capăt, cuprinsul cărţii nepunîndu-i pe artişti în ordine alfabetică, fie organizatorii nu sînt de acord cu datele puse de autor în dreptul numelui lui Solaro. Şi dacă nu au încredere într-o carte pe care, singura, au citat-o, atunci ce credit să îmi acorde mie, cînd am să susţin că, în străinătate, se susţine că Alexis s-a născut în 1884, şi nu în 1885, cum scrie în catalogul graficii lui Simu şi cam peste tot unde se pomeneşte, trecător, desigur, de el, şi a murit nu în "semn de întrebare", ci în 1971, după o viaţă cam aventuroasă, şi nu în sensul dat de amestecul femeilor.

Acum, or avea şi românii dreptate, mai ales cei care acreditează anul 1885 ca fiind cel al naşterii, deoarece ei sus-ţin că în 1884 s-a născut un alt fiu, primul dintre cei patru ai poetului, George, care avea să moară la numai doi ani. Printre alte lucrări, Alexis este autorul picturii aşternute pe celebrul tron al nu mai puţin celebrului său tată, Alexandru Macedonski, cel care trona în casa de pe străduţa care îi poar-tă numele, ascunsă în spatele clădirii Comerţului, facultate a ASE-ului. Nikita, un alt copil pictor al poetului, este considerat inventatorul sidefului artificial.

La noi, în ultimul timp, în licitaţii a apărut anual cîte o pictură de Alexis Macedonski, chiar dacă în 2004, tot în iulie, a fost botezat Alens, în catalogul licitaţiei. În 2005, pe un portret de băiat s-au cerut 12 milioane şi s-au dat 18, în 2004 un peisaj cu copac a fost oferit cu 10 milioane de lei şi nu s-a obţinut nimic. La fel a păţit, în septembrie 2003, un alt portret realizat de Alexis Macedonski, de fetiţă de această dată, pe care s-au cerut 8 milioane de lei. Pictura lui Alexis Macedonski din licitaţiile româneşti pe 2006 nu a apărut încă. Lucrările lui se mai găsesc pe la licitaţiile din Mediterana europeană, că doar pe acolo a trăit şi locuit, chiar în vile din zone pline de exotism, european şi el. În Baleare i-a apărut şi un album monografic. Revenind în România, să amintim că în 1918, la o loterie pentru invalizii de război, regina oferea cîştigurile, şi acestea constau în 64 de briliante, 28 de perle şi un tablou al pictorului Alexis Macedonski. Păi asta adună un amploaiat al Loteriei, unul mediu, într-un termen modest şi el. Mai puţin tabloul, că nu ţine neapărat, filosofia lui de viaţă şi de piaţă spunîndu-i că decît un Rembrandt pe pereţi mai bine un Picasso în garaj.