Marea tîrguială

Gradul de libertate al formaţiunilor politice româneşti în contextul electoral din 2004 este limitat. Bipolarizarea spaţiului politic, dar şi efectul integrării europene asupra partidelor cu vocaţie guvernamentală (PSD, Alianţă) pun sub semnul incertitudinii formarea majorităţii parlamentare şi a guvernului în decembrie 2004. Tema coaliţiilor de guvernare şi a negocierilor pre-electorale în vederea maximizării şanselor la alegeri şi a formării guvernului a revenit, astfel, în dezbaterea publică românească. În acest context, tîrguiala pre-electorală se concentrează asupra formulelor electorale (alianţe, pacte de neagresiune electorală, colaborări la guvernarea locală), dar şi asupra împărţirii poziţiilor guvernamentale. Micile partide cu potenţial de şantaj (PRM, PUR, UDMR, FDGR) care la alegerile locale au profitat de rolul de arbitri, obţinînd 14 preşedinţii de consilii judeţene, la presiunea clientelelor, îşi (re)evaluează posibilităţile şi încearcă să îşi consolideze influenţa. Adevărate partide de coaliţie, acestea nu pot rezista decît în măsura în care reuşesc să participe la guvernare. Şi pentru a-şi asigura loialitatea membrilor ajunşi după locale în posturi importante aceste partide trebuie să atingă cel puţin aceleaşi performanţe. Ca strategie şi costuri partidele cu potenţial de şantaj sunt mult mai bine poziţionate, în comparaţie cu formaţiunile politice mari, pentru a satisface interesele clientelor datorită rolului lor indispensabil în formarea coaliţiilor. Iar datele existente conduc spre formarea probabilă a unei coaliţii.

După instabilitatea guvernamentală dintre 1996-2000, imaginea coaliţiilor în România, şi aşa afectată de neîncrederea în politicieni (vezi obsesiva referire la ciolan), a fost depreciată. Deşi din septembrie 1991 România a fost guvernată de coaliţii (excepţie făcînd doar prima perioada a guvernului condus de Nicolae Văcăroiu, cînd, de jure, acesta se afla în minoritate, PUNR, PSM, PRM şi PDAR încheind formal protocolul coaliţiei cvadripartite în ianuarie 1995, deşi de facto, funcţionase o majoritate prezidenţială, fondată pe complicităţi şi susţinută prin autoritatea preşedintelui Ion Iliescu), coaliţia a fost asociată, prin tehnici de modelare politică, guvernării CDR-PD-UDMR, chiar dacă, şi după alegerile din 2000, PSD a guvernat într-o coaliţie parlamentară cu sprijinul UDMR, iar în Camera Deputaţilor, al grupului minorităţilor naţionale.

Dacă un guvern majoritar este, în actuala conjunctură, mai puţin previzibil, deşi nu absolut imposibil (majoritatea depinzînd de proporţia voturilor dar şi de redistribuirea acestora după eliminarea partidelor ce nu depăşesc pragul electoral de 5%), componenţa coaliţiei guvernamentale creează suspans.

Construcţia coaliţiilor politice reprezintă un proces de asociere a partidelor în vederea atingerii unui scop comun. În cadrul unui sistem de partide reflectînd structura socio-economică, conflictele de interese şi dezbaterile de idei caracteristice unei societăţi coaliţiile fezabile nu sunt foarte diversificate. În funcţie de specificul partidelor, obiectivele acestora pot să varieze de la proiecte ideologice ambiţioase pînă la mult mai pragmatica participare la guvernare. Acţiunea în direcţia înţelegerii de coaliţie presupune comunicarea şi panificarea mutuală a activităţilor, formarea unor comitete sau grupului de lucru în vederea formulării politico-doctrinare a ţelurilor, dar mai ales o înţelegere în vederea distribuirii resurselor odată scopul atins.

Pentru a fi stabilă o coaliţie trebuie să asigure, pe baza capacităţii grupurilor parlamentare, un control eficient, chiar dacă nu explicit, atît asupra guvernului, cît şi, în cazul executivului bicefal, precum în România, asupra preşedintelui. De aceea, constituirea şi consistenţa coaliţiilor depind de tipul partidelor politice. Între partidele de coaliţie şi coaliţia de partide diferenţele sunt semnificative. Partidele a căror existenţă depinde de crearea şi funcţionarea coaliţiilor fac parte din prima categorie şi nu rezistă organizaţional în absenţa distribuirii beneficilor participării la guvernare. Cele din a doua categorie sunt partide construite în corespondenţă cu structura socială şi culturală, ceea ce le asigură o mai mare rezistenţă. Pe de altă parte coaliţiile pot fi coaliţii legislative controlate de lideri (ca în cazul PSD-UDMR) sau coaliţii guvernamentale dependente de sprijinul diverselor facţiuni ce îşi păstrează o mare libertate de acţiune în cadrul partidelor.

Înţelegerea între partide privind împărţirea controlului asupra cabinetului responsabil în faţa majorităţii parlamentare este cea mai simplă coaliţie guvernamentală. Reprezentînd forma de bază a acestui tip coaliţia guvernamentală majoritară presupune că partidele care formează majoritatea parlamentară îşi împart proporţional cu numărul de locuri deţinute şi poziţiile ministeriale. Aceasta este referinţa românească în dezbaterea privind coaliţiile. Dar o astfel de coaliţie depinde de gradul de libertate doctrinară pe care îl au partidele.

Dacă Alianţa DA este un tipic caz de coaliţie de opoziţie (cea mai realistă formulă pentru construcţia unei alternative, şi pe această bază a unei alternanţe la guvernare, dar, datorită obiectivelor pe termen scurt, cu un interes scăzut pentru politicile publice), PSD aflat în plină ofensivă internaţională pentru creşterea credibilităţii ca partid social democrat ar trebui să se orienteze fie către parteneriate ideologice fie spre alianţe viabile. Din acest punct de vedere orice coaliţie formală, pre sau post electorală cu PRM nu este posibilă fără costuri de imagine la Internaţionala Socialistă sau Partidul socialiştilor europeni. În Austria socialiştii au trecut în opoziţie, dar nu s-au aliat cu Partidul libertăţii al lui Jorg Haider iar socialiştii francezi nu s-au aliat cu Frontul Naţional al lui Jean-Marie Le Pen. Cu toate eforturile pentru schimbarea imaginii publice a PRM care să ofere condiţii pentru asocierea acestuia la guvernare operaţiunea a fost prea puţin convingătoare. Variantele UDMR şi PUR rămîn deschise, dar presupun costuri interne. În cazul unei coaliţii pre-electorale cu UDMR, experimentată la alegerile locale de la Cluj, PSD se expune atacurilor naţionaliste riscante în condiţiile în care votanţii transilvăneni vor juca rolul de arbitri ai alegerilor pe 28 noiembrie. O alianţă pre-electorală cu PUR ar repeta experienţa din 2000, fără să asigure o creştere spectaculoasă a voturilor, dar aducînd în schimb o acoperire media importantă de care nu ar mai beneficia Alianţa. Pe de altă parte umaniştii, pentru care depăşirea pragului de 5% este testul de maturitate politică, şi-ar amîna rezolvarea crizei de identitate (social-liberali, liberali-sociali, creştin-democraţi?) şi ar pierde şansa de a coaliza divizata familie populară românească în jurul său.