Meserii dispărute

Chiar nu am nici o idee de ce a fost inventată atât de târziu. Prima valiză pe rotile a apărut în comerţ abia în 1972. Patentul datează din 1970 şi îi aparţine lui Bernard Sadow, un american. De atunci, mai toată lumea foloseşte valizele pe rotile fără să se gândească la una dintre consecinţe: dispariţia aproape completă a cărăuşilor de bagaje din hoteluri sau din aeroporturi. Sigur, mai există câte unul aici şi altul acolo. Însă nimic nu se compară cu situaţia de dinante.

Alături de cărăuşii de bagaje aproa­pe că au dispărut şi hamalii din porturi. Ce le-a venit de hac acestora este containerul. Înainte de inventarea şi de generalizarea containerului modern, de marfă, încărcarea şi des­cărcarea se făceau, de regulă, cu spinarea. Muncă grea, pentru care este nevoie de mulţi oameni.

Cărăuşii de bagaje şi hamalii sunt doar două exemple de meserii pe cale de dispariţie. Altele au dispărut complet. Nu cred că mai există, spre exemplu, nici un lustragiu. Când eram copil îmi amintesc un lustragiu foarte pitoresc undeva la intrarea gării din Constanţa. Era coadă la serviciile sale (vara, desigur). La fel, nu cred că mai există vreun bărbier. Acum te razi la frizer sau, de regulă, acasă, cu un aparat din plastic.

Unele dintre aceste schimbări se petrec repede, în timpul câtorva decenii sau ani. Ţin minte că în 1992, înaintea apariţiei telefonelor mobile, cineva din Bucureşti m-a căutat. Plecat de acasă, eu eram atunci într-un mic oraş prahovean. A sunat la "centrală". I-a spus centralistei pe cine caută şi cam pe unde ar putea fi împricinatul. În câteva secunde avea legătura cu o vecină a părinţilor mei şi, de acolo, cu mine. Acum centralis­tele sunt, majoritatea, istorie. Există, desigur, acele "call-centers", însă acolo îţi răspund roboţii. În ultimul timp, doar ei par să nu aibă probleme să găsească de lucru...

Istorie au devenit şi dactilografele. Bucureştenii îşi amintesc Cheiul Dâmboviţei, din faţa Tribunalului Mare. Erau acolo, unul după altul, localuri în care se băteau la maşină tot felul de acte. Pentru cei tineri trebuie amintit asta că se întâmpla înaintea generalizării copiatoarelor şi imprimantelor, adică până acum 20 de ani. Am intrat într-unul din aceste locuri să îmi dau lucrarea de licenţă pentru a fi dactilografiată. Mi s-a părut că văd Infernul lui Dante. Într-o sală erau câteva zeci de doamne, fiecare bătând la maşină foarte, foarte rapid. Nu vă puteţi imagina zgomotul. Am privit altfel, de atunci, lucrările de diplomă - cu mai mult respect. Ideea că cineva se coboară să facă, pur şi simplu, copy-paste, îmi trezeşte repulsie.

Alt exemplu la îndemână. Indus­tria balenierelor. În secolul al XIX-lea era una dintre cele mai însemnate din economia americană. La începutul secolului XX s-a prăbuşit. Chimia, extracţia petrolieră şi reducerea masivă a populaţiilor de balene au fost cauzele acestui declin. Zeci de mii de familii nu au mai avut ce pune pe masă şi numeroase comunităţi portuare au fost devastate de închiderea acestei industrii.

În jurul nostru apar şi dispar meserii. Am întâlnit, la începutul anilor '90, pe cineva care lucra ca operator la MiniTel-ul francez. Ce este MiniTel-ul? - Ce mai contează, de vreme ce a dispărut cu totul, acum aproape un deceniu?

O economie este caracterizată de ceea ce Schumpeter numea, foarte inspirat, "distrugere creativă". Slujbele apar şi dispar mereu. De multe ori este chiar bine. Nu am nici o nos­talgie după birjari, spre exemplu.

De aceea nu înţeleg întotdeauna atitudinile faţă de piaţa muncii. Unii îşi imaginează că economia trăieşte într-o seră din sticlă, unde totul este protejat. Câţiva chiar susţin că Statul ar trebui să le subvenţioneze job-ul, indiferent care ar fi acesta.

Imaginaţi-vă însă cum ar fi arătat acum România dacă Statul ar fi subvenţionat lustragiii, sacagiii şi plutaşii, fabricile de gheaţă şi sifonăriile. Cum ar fi arătat acum America dacă statul federal ar fi acordat subvenţii harponierilor şi fabricanţilor de trăsuri. Sau în ce fel de societate am fi trăit acum dacă ar fi fost garantate locurile de muncă ale reparatorilor de televizoare, ale coşarilor sau ale liftierelor.

Toţi spunem că dorim o economie modernă şi servicii de calitate. Sperăm ca în jurul nostru să apară locuri de muncă noi, interesante şi bine plătite. Însă adesea acest lucru nu este posibil fără o doză de "distrugere creativă". Altfel spus, unele meserii trebuie să intre în declin pentru a face loc altora, diferite.

Ştiu că uneori acest lucru este dificil. În epoca modernă, milioane de oameni au rămas fără muncă. Unii au fost nevoiţi să emigreze. Însă urmaşii lor nu mai spală rufe în albie şi nici nu mai lustruiesc pantofi în gară.

Acesta nu este un imn dedicat ideii de Progres. Ştiu foarte bine că unele dintre aceste schimbări au un cost. Ceea ce doresc să exprim este o idee mult mai simplă şi mai practică.

Trebuie să acceptăm, în principiu, schimbarea. Mai mult, uneori trebuie să o provocăm. Chiar şi prin ges­turi mărunte, în fiecare zi.