Micile poveşti ale marilor maeştri

Sîmbăta trecută nu a fost vreo licitaţie, nici Romantique, nici vreun tîrg al colecţionarilor, a fost doar ziua în care Constantin Piliuţă, pictorul, trebuia să împlinească 77 de ani. În opera artistului dispărut acum aproape trei ani, la loc de cinste se află şi o mînă, dacă nu mai multe, de prieteni statornici care simt plăcerea de a-l reclădi pe Piliuţă din micile obiceiuri şi ritualuri de prietenie pe care le-au împărtăşit. Şi atmosfera este atît de naturală şi adevărată încît, dacă nu ar fi prea banal, aş spune că am avut mereu senzaţia că maestrul s-a aflat alături de prietenii săi, la propria aniversare. Şi sigur nu era din cauza portretului fotografic de dimensiuni mari expus de amfitrioni. Nu au vorbit academicienii şi nici criticii nu au înşirat, ca mărgelele pe aţă, vorba lui Eminescu, sensuri nebănuite ale artei pictorului Constantin Piliuţă, inaccesibile privitorului mediu sau debutant. În schimb s-a vorbit despre viaţa de zi cu zi, s-au dat sfaturi cît se poate de actuale dar şi multe amintiri au fost cinstite cu o lacrimă de vin, aurie şi seacă tare de tot. Toată povestea s-a petrecut într-o cupă de şampanie, de forma semnăturii lui Constantin Piliuţă şi mare cît inima sa.

Piliuţă este mereu printre noi, picturile sale se vînd la licitaţie iar altele se falsifică. Am văzut şi din unele şi din altele dar cel mai greu de suportat au fost cele fără speranţă, în care nimeni, nici zeul ageamiilor, nu crede. Pe lîngă oroarea estetică în sine, insuportabilă a fost constatarea că mulţi cred că semnătura lui Piliuţă este uşor de imitat. Astfel că se aruncă cu frenezie pe colţul tabloului, "toar-nă" o cupă de şampanie şi apoi scriu "iliuţă". Cumplită capcană le-a întins maestrul, desigur, fără o astfel de intenţie, pentru că tocmai în aceste semne simple se ascunde inimitabilul. Dacă maniera te poate înşela, mai ales cu tehnicile din ziua de astăzi, semnătura îl ia pe hoţ de urechi şi-l expune în văzul tuturor cu cartonul ruşinii de gît. Nu mi-e dor, desigur, dar aşa se spune, mi-e dor de un fals Piliuţă în care autorul să-i recunoască imposibilitatea imitării de către o mînă străină a semnăturii pictorului mulţumit de creaţia sa care merită să fie semnată.

Dacă Piliuţă este falsificat copios, şi nu merită să mai exfoliem prea mult acest fir, să vedem ce preţuri se practică la vederea lucrărilor sale. Ele apar nu chiar la fiecare licitaţie de la Alis dar aproape lunar. În cele două şedinţe Alis din acest an am avut oferte Piliuţă: portretul actorului Constantin Rautchi, adjudecat cu preţul de pornire, 7 milioane, şi, la începutul anului, o peniţă şi un cărbune, ambele neadjudecate. Două lucrări au fost oferite şi în licitaţia de la sfîrşitul anului: o peniţă cu multe personaje, din cele scoase dintr-o singură tuşă de peniţă, cu 10 milioane, şi un autoportret cu beretă roşie, cam babist, dacă mi se permite această blasfemie pentru studentul lui Ciucurencu, adjudecat pentru 24 de milioane de lei vechi deja. Adevărate culori şi tuşă Piliuţă au descoperit cumpărătorii în natură cu vază şi flori vîndută cu 36 de milioane, în creştere de la 26, pe 2 octombrie trecut. Era ziua mea dar nu am fost eu, că mă speriasem deja de hotărîrea cu care se licita deja. Tot florile au adus şi recordul anului trecut, 85 milioane, în mare creştere de la 30. Nu este însă recordul pentru o pictură de Constantin Piliuţă. În 2004, într-o singură şedinţă, au fost vîndute două tablouri ale maestrului, un portret de fată, cu dedicaţie mare şi clară care explică cine este modelul, şi un peisaj cu case, la munte. Afacerea "imobiliară" s-a dovedit bună, preţul crescînd de la 28 la 43 de milioane, în schimb portretul a rupt limitele, creşterea fiind de la 35,7 la 105 milioane. Dar cel mai mare preţ al ultimilor ani pentru o pictură de Piliuţă, obţinut într-o licitaţie de la noi, fusese atins puţin mai devreme, la şedinţa "victorioasă" din 9 mai, şi era de 135 de milioane. Evident, avem de a face cu o creştere, pornirea limitîndu-se la 40 de milioane, şi e vorba tot de natură statică cu flori. Şi ne oprim aici, deoarece cînd e vorba de Piliuţă nu prea îţi vine să vorbeşti despre 2003.

Dacă în 2006 Piliuţă ar fi împlinit 77 de ani, mai în toamnă se împlinesc două decenii de cînd George Apostu a trecut în nemurire. Muzeul Naţional de Artă Contemporană a marcat deja momentul, mai mult ca sigur că involuntar, propunîndu-ne o expoziţie Apostu-Cotosman-Neagu. Tema reunirii este, desigur, artişti români din exil, şi marchează o ieşire a MNAC din exilul său propriu undeva prin bălăriile din care va creşte Catedrala Neamului. Sau a neamurilor, depinde cum va decide Consiliul Europei, la propunerea senatorului Gheorghe Frunda. Mihai Oroveanu pare că s-a convins de accesibilitatea enervantă a sediului din colţul umbrit al Casei Poporului şi ne trimite în cale o expoziţie, acolo unde de multe ori îşi realiza propunerile, la "3 pe 4".

Dacă pînă acum nu au apărut în licitaţii lucrări ale americanului Roman Cotosman sau ale englezului Paul Neagu, francezul Apostu este foarte prezent, aproape exclusiv, cu nuduri schematice, siluete de contrabas obţinut din vederea din spate a femeii aşezate propuse la preţuri în jur de 6 milioane şi vîndute rareori. Şi mai rar au apărut în licitaţii sculpturile sculptorului George Apostu. În acest mileniu am înregistrat doar trei cazuri. Acum un an, în ianuarie 2005, o sculptură în lemn înfiptă într-un suport metalic, numită "Lapona" şi fiind din ciclul său de maturitate cu acest nume, a fost propusă cu 58 de milioane dar nu s-a vîndut. În schimb, un altorelief în bronz ce a figurat în expoziţia din 1999, s-a vîndut în 2002 cu 254 de milioane de atunci, preţul fiind cel de pornire. Anterioara apariţie în relief a lui Apostu a fost una de piatră, în 2001, tot o compoziţie, propusă cu 60 de milioane, dar nici ea nu s-a vîndut. Din fericire, acum avem şi noi un colţ public cu statui de Apostu, şi încă unul bine organizat şi chiar păstrat. Sau cel puţin aşa era cînd l-am văzut ultima oară, că geniul nostru auto-distructiv lucrează repede şi înfiorător de eficient. George Apostu este cel mai cunoscut dintre numiţii expozanţi, cel mai vîrstnic dar şi cel mai grăbit să scape de lumea asta. În ordinea alfabetică dar şi a vîrstei, urmează să vorbim despre Roman Cotosman, cel stabilit în State de vreo trei decenii şi pe nedrept necunoscut la el acasă. Bănăţean, mai exact, elev al Julius Podlipny, un alt mare artist pe care îl ţinem în corsetul aprecierii locale, Roman Cotosman nu a plecat în străinătate pînă nu a depus întregul jurămînt faţă de avangardă în artă. Acum trei ani, a avut o expoziţie chiar la el, la Timişoara.

De Paul Neagu ne-am amintit, cu grăbire şi uimire, în 2004, cînd nu mai puteam să îi luăm nici un interviu. A murit la Londra, acolo unde a se stabilise şi lucra de zor. Deşi a făcut studii de pictură, celebritatea i-a fost adusă de sculptură şi pînă să ne prindem noi el avea deja lucrări în muzee celebre, un British Museum, Victoria şi Albert, Galeria Naţională a Scoţiei sau, înapoi la Londra, la Tate. Se pare că şi MNAC-ul bucureştean se înscrie în această listă din care nu lipsesc şi numeroase prestigioase galerii de comerţ cu obiecte de artă din spaţiul anglo-saxon, unde s-a mişcat natural şi era şi gustat la justa sa savoare. Pardon, valoare. Din fericire, Bucureştiul, dar şi Timişoara, a dat spaţiu expunerii publice a unor lucrări de Paul Neagu, puţini ştiind că "Nasturele", numit "Crucea Secolului", din piaţa de la Televiziune, numită Charles de Gaulle, este opera lui Paul Neagu, un artist complex care ni se relevă mult prea greu balcanicilor de sector 5 care sîntem.