Minciuna prin omisiune

O ştire bombă a fost lansată cu cîteva zile în urmă: alegerile nu au fost fraudate. Deşi nimic nu ducea la această concluzie, în războiul politico-economic total ce se poartă sub ochii noştri, orice este permis. Mitocănia, trivialitatea şi minciuna au devenit obişnuinţe şi ris-că să altereze iremediabil obiectivitatea spaţiului public. Generalizarea pripită este o greşeală logică elementară; nu însă şi pentru unii dintre formatorii de opinie publică. A trage din informaţii particulare concluzii generale nu este permis încă de pe vremea lui Aristotel, dar cine mai are astăzi răbdare să raţioneze metodic, deci corect, aşa cum propunea Stagiritul. Nu aşa s-a cîştigat puterea, politică sau economică, în aceşti 15 ani. Mai demult minciuna stătea cu regele la masă, astăzi, într-o republică, ea a devenit un fel de bun public. Iar unii o practică cu o dezinvoltură demnă de o cauză bună. Dar cauzele bune nu prea mai au partizani. Unul din motivele dezinteresului faţă de politică şi a rejectării politicienilor (vezi ultimul sondaj GFK în care 82% dintre respondenţi sunt ostili clasei politice) este chiar suspiciunea privind fraudarea alegerilor. Iată de ce ideea că alegerile nu ar fi fost fraudate trebuia să şocheze. În octombrie 2004 un sondaj CURS arăta că aproximativ 40% dintre români credeau că alegerile pot fi fraudate şi cam tot atîţia, că nu. Aparent, tema împarte opinia publică în două, dar poziţia faţă de libertatea şi corectitudinea alegerilor depinde de variabile educaţionale: cu cît sunt mai educaţi românii sunt tentaţi să considere iregularităţile electorale drept una din problemele structurale ce permit manifestarea corupţiei.

Anunţul dat publicităţii pe 18 august de Parchetul General privind neînceperea urmăririi penale era clar, însă a fost astfel interpretat încît pare spectaculos. De fapt, neînceperea urmăririi penale se referă doar la sesizarea depusă de Alianţa D.A. PNL - PD privind fraudarea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 28 noiembrie 2004 şi viza folosirea softului de numărare şi centralizare a voturilor. Omisiunea constă în eludarea acestui fapt. Dar manipularea softului nici măcar nu făcea parte dintre cele şapte metode de fraudare a alegerilor ce populează imaginarul politic românesc. Ori, Parchetul nu a făcut nimic pentru a descoperi nici suveica (preluarea buletinelor ştampilate de către alegători la intrarea în secţia de votare şi predarea în schimb a buletinelor neştampilate la ieşire) sau alte variante ale aces-teia, nici înlocuirea (substituirea buletinelor votate şi înlocuirea lor cu altele ştampilate "cum trebuie"), nici pentru a elucida cazurile de infiltrare (prezentarea unor persoane la o altă secţie de vot decît cea la care sunt arondaţi, unde, cu complicitatea reprezentatului partidului, ar vota în numele unui alt alegător) sesizate de unele partide la Bucureşti la alegerile locale din 2004, nici a stabili dimensiunea turismului (formulă inspirată de existenţa listelor speciale ce permit votarea într-o şi altă secţie decît cea de domiciliu) sau abuzul în folosirea urnei mobile. Nimic nou nu a apărut ca să infirme suspiciunea privind votul multiplu prin "turism electoral".

Despre fraudarea electronică lucrurile se clarificaseră încă din decembrie. Atunci Pro Democraţia şi CeSID (organizaţie sîrbă cu experienţă internaţională în acest gen de probleme) realizaseră o expertiză asupra procesului de numărare a voturilor şi centralizare a datelor. Nu softul, ci modul defectuos de comunicare al Biroului Electoral Central pe fondul nervozităţii şi a suspiciunii de parţialitate în privinţa unor judecători a făcut posibile controversele. În schimb nu a existat nici un răspuns la plîngerea depusă la Poliţia Judeţului Ilfov în urma unei cercetări realizate de Asociaţia Pro Democraţia la începutul anului 2005 în care din cei 9322 de alegători verificaţi ce au votat pe liste permanente în cîteva secţii din Ilfov la primul tur de scrutin, 351 (3,76%) votaseră cel puţin încă o dată pe listele speciale şi la alte secţii decît cele la care erau arondaţi. Numeroasele indicii privind votul multiplu sau constrîngerea alegătorilor să participe la scrutin ar fi trebuit să îi determine pe procurorii, din oficiu chiar, pe baza sesizărilor din presă, să realizeze o analiză sistematică. Nimic de acest fel nu s-a întîmplat. De aceea afirmaţiile generalizatoare privind nefraudarea alegerilor sunt lipsite de orice fundament.

În acelaşi timp reportarea sine die a investigării iregularităţilor electorale pe care partidele parlamentare şi-au asumat-o demagogic la începutul anului denotă dezinteresul faţă de organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România. Prin această amînare Parlamentul acceptă implicit sistemul existent şi asumă consecinţele sale politice. Dar nici ipoteza complicităţii transpartinice nu trebuie înlăturată. S-ar putea, de ce nu, ca diferitele metode de fraudare să fi fost practicate de membrii tuturor partidelor. Nici omisiunea, nici amînarea nu vor rezolva problema credibilităţii politicienilor. Doar o reformă substanţială a modului de organizare al alegerilor, a sistemului electoral şi instituţional mai poate îmbunătăţi situaţia. Altfel, divorţul dintre politică şi societate va fi definitiv.