Ministeriala de război

Ce au în comun Sun Tzu, Platon şi Vegetius? Ideea potrivit căreia, dacă vrei pace, atunci trebuie să te pregăteşti temeinic de război. Simplu de zis. Mai greu este să pătrunzi înţelesurile fiecărui strat al acestei înţelepciuni şi, încă şi mai greu, să o pui în practică. Dacă ar fi fost altfel, pacea constituia de mult starea fundamentală a planetei, iar nu războiul, aşa cum din nenorocire şi spre nefericirea atîtor zeci de generaţii şi milioane de oameni este cazul. Ministeriala NATO de la Bucureşti stă în această paradigmă şi are drept subiect pregătirile de război. Nu pentru a declanşa un război, ci pentru a-l putea împiedica pe cel care bate cu ghioaga în zidurile cetăţii. Iar la nevoie, dacă duşmanul ajunge să rupă ferecăturile şi stîlpii porţilor de pază, atunci să susţină şi să cîştige războiul care-i va fi fost impus. Războiul lui Putin împotriva acelei părţi de lume pe care elita, letal intoxicată ideologic şi total eşuată practic a unei Rusii împinsă în colaps, o consideră vinovată pentru căderea în ruină a "Imperiului", pentru pierderea "etern cuvenitei" sale măreţii şi puteri. Nu încape nici o îndoială, nici măcar Putin nu crede că acest război are ceva de a face cu "Marele Război de Apărare a Patriei", la care tot face trimitere propaganda regimului său. Este doar un jalnic război pentru recucerirea privilegiilor pierdute ale Moscovei, ca mare centru imperial. Unul care va îngropa nu doar pe cei care l-au declanşat şi întreţinut atît de artificial, pe cei care-i vor cădea victime nevinovate undeva pe cîmpurile confruntărilor militare, ci însuşi destinul istoric al Rusiei, pentru cel puţin un secol de acum înainte. Ce este de făcut în continuare, aşadar, pentru ca războiul cu Rusia să nu aibă loc, dar să fie cîştigat?

Realitatea arată singură cu degetul către punctele critice. În primul rînd, trebuie să fie sigilată linia de contact. Ea urmează traiectul graniţelor ţărilor care se învecinează cu Rusia şi cu Ucraina, unde conflictul militar este în plină desfăşurare. România este, aşadar, direct şi în cel mai înalt grad vizată. Ca şi Polonia. Ce înseamnă acest lucru? Pe scurt, aducerea capacităţii colective de descurajare şi de apărare, prezentă în România, la un nivel capabil să descurajeze intenţia şi eventualele încercări de extindere a conflictului, de angajare directă a spaţiului NATO de către Rusia. Elementul de descurajare este esenţial pentru a preveni răul cel mare. Iar descurajarea nu se poate obţine decît într-un singur fel, dacă prin capacităţile operaţionale desfăşurate şi gata de luptă, costurile angajării conflictului vor fi percepute la Moscova ca fiind net mai mari decît cîştigurile posibile. Calculele practice sunt bazate, inevitabil, pe imponderabila "percepţiei" şi pe capacitatea de a manipula acest element esenţial al deciziilor omeneşti. Un sistem de ecuaţii cu multe necunoscute, pentru care soluţiile optime sunt greu de găsit şi mai ales, de anticipat.

A doua componentă esenţială este desfăşurarea operativă a unor sisteme complexe şi complementare de apărare anti-aeriană, de limitare drastică a capacităţii Rusiei de a conduce "operaţiuni de pedepsire", bombardamente de distrugere şi nimicire în teritoriile NATO adiacente conflictului din Ucraina. Rusia nu va da înapoi decît în faţa unor capacităţi de defensive despre care este convinsă că ar putea să-i producă, în timp foarte scurt, pierderi echivalente nu doar cu incapacitatea tactică de acţiune, ci cu imobilizarea operativă sau mai rău, strategică. Frica de a nu rămîne complet descoperită în materie de capacitate de lovire aeriană este singura "ameninţare" capabilă să reţină Rusia de la angajarea unui conflict direct cu NATO, dacă această linie de dezvoltare a conflictului ar fi îmbrăţişată de regimul lui Putin.

În sfîrşit, a treia componentă este capacitatea statelor NATO de a controla acţiunile navale ale Rusiei în spaţiul Mării Negre, respectiv de a reduce drastic influenţa lor asupra conflictului terestru şi aerian din Ucraina, eventual din zone limitrofe, aparţinînd perimetrului NATO. Pe scurt, Marea Neagră a devenit un cîmp strategic. Acest profil s-a conturat încă din momentul capturării Crimeei de către Rusia şi a fost deplin stabilizat odată cu începutul "operaţiunii speciale" împotriva Kievului. Problema controlului asupra acestui spaţiu este complicată nu atît din perspectiva mijloacelor militare, cît din cea politică. Trasarea liniei de demarcaţie dintre operaţiuni şi mişcări defensive, menite să descurajeze activ Rusia şi mutări care pot fi considerate drept provocatoare, mai rău, drept "casus belli" este un exerciţiu de echilibristică diplomatică şi militară pentru care nu exită condiţii fixe şi sigure de cîştig şi nici reguli de conduită capabile să elimine echivocul şi nesiguranţa. Un joc care nu se învaţă nicăieri şi pentru care nici nu se pot face prea multe pregătiri practice. Doar jocuri de laborator nu tocmai simplu de gestionat, pîndite, în fiecare moment, de grave pericole. Un fel de dans pe o rogojină întinsă deasupra unei infernale gropi cu jăratic. Un singur pas greşit şi nimic nu mai poate opri căderea în hăul dezastrului.

Ministeriala NATO de la Bucureşti rupe definitiv vălul sub care responsabilii guvernării au mascat pînă acum gravitatea problemelor ridicate de acţiunile militare pe scară largă angajate de Rusia în Ucraina. Problemele merg de la existenţa şi mobilizarea unor masive resurse financiare şi umane necesare pregătirii capacităţilor militare şi civile necesare obţinerii efectului de descurajare urmărit, pînă la mobilizarea şi întreţinerea pe termen lung a sprijinului societal pentru un efort de război pe care nimeni nu îl doreşte. Cel puţin în România.