Moscova şi "anti-fascismul"

Oameni buni, nu faceţi ca subsemnatul! Mărturisesc: mă uit, uneori, la emisiuni de la televiziunea rusă. Este un exerciţiu în masochism. O săritură cu capul înainte într-un vârtej fetid. Cine nu a văzut aşa ceva... îl sfătuiesc să nici nu încerce. Nimic nu este normal acolo, jos.

Eu o fac totuşi, pentru că îmi imaginez că astfel pricep ceva mai bine amploarea delirului. Ai senzaţia că unii "moderatori" au fost angajaţi direct de pe patul balamucului şi au uitat, la plecare, să îşi ia pastilele. Ieri, spre exemplu, mă uitam la o emisiune în care unul dintre vorbitori propunea ca Rusia să arunce o armă nucleară peste Berlin, pentru a "termina ce nu am terminat în 1945". Subtil... Altul, pentru a nu fi mai prejos, propunea ca Rusia să termine complet cu "anglo-saxonii". (Înţeleg că vorbea despre exterminarea lor într-un război atomic). În fine, un individ în uniformă propunea un "război sfânt" împotriva americanilor, pe motiv de... Coran şi de... Isus Cristos.

Vă scutesc de alte derapaje, pentru că doresc să aduc discuţia, cât de cât, pe terenul raţiunii. Poate că cea mai frecventă temă în aceste "dezbateri" este aceea a "fascismului". Din câte îmi dau seama, ideea propagandiştilor Kremlinului, în rezumat, sună astfel: Rusia a luptat şi luptă împotriva fascismului.

Ceea ce ne aduce la următoarea constatare. Propaganda implică şi o maximă doză de neruşinare. Las acum la o parte calificarea regimului de la Kiev drept "ukro-fascist" (da, acesta a fost termenul folosit în emisiunea despre care aminteam). Este o simplă etichetă lipsită de orice logică. Altceva mă preocupă acum. Felul în care URSS-ul a reuşit să se distanţeze de "fascism". Şi chiar să pozeze în campioană a "luptei anti-fasciste".

În cea mai mare parte, aceasta se datorează rolului pe care URSS l-a jucat în perioada 1941-1945. A rămas în memoria colectivă imaginea soldatului care a ridicat drapelul Uniunii Sovietice pe Reichstag, pe 2 Mai 1945. În realitate, ridicarea steagului a fost regizată de un fotograf militar sovietic, iar fotografia finală a fost retuşată pentru a se îndepărta unul dintre ceasurile, probabil jefuite, pe care le purta unul dintre ostaşii sovietici care apare în cadru.

Problema, ca de obicei, este că situaţia este, vorba filozofului bulgar, ceva mai complicată. Departe de a fi adversarul istoric al fascismului, statul sovietic a fost mai degrabă complicele său.

Italia fascistă a fost primul stat occidental care a recunoscut Uniunea Sovietică, pe 7 Februarie 1924. Până atunci, regimul sovietic era complet izolat pe plan internaţional. Conducerea bolşevică era considerată o bandă de criminali şi de uzurpatori. Dar de ce Italia lui Mussolini a fost prima care a "spart gheaţa", permiţând regimului de la Moscova să scoată capul pe scena internaţională? Două motive. În primul rând, cele două regimuri erau similare ideologic. Ambele profesau un colectivism autoritar, anti-capitalist şi anti-liberal. În al doilea rând era ostilitatea faţă de Germania. Cât despre Mussolini, el avea simpatii socialiste şi îl considera pe Lenin un mare lider revoluţionar. Tatăl său, Alessandro Mussolini, era un simpatizant al teoreticianului anarhist rus Mihail Bakunin.

Între cele două regimuri, fascist şi stalinist, a existat şi o retorică a confruntării, dar şi o stranie atracţie. În 1924, primul ambasador al URSS în Italia, un anume Constantin Jurenev, l-a invitat la masă pe Mussolini după ce deputatul Giacomo Matteoti, secretarul general al socialiştilor italieni, a fost asasinat, atrăgându-şi critica furibundă a liderului comunist Antonio Gramsci.

În 1933 cele două state, Italia fascistă şi URSS, au semnat un "tratat de prietenie şi non-agresiune". Ca un amănunt grotesc, tratatul a fost semnat exact când foametea precipitată de politicile lui Stalin ucidea milioane de oameni în Ucraina - o tragedie despre care Italia era bine informată prin cele trei consulate pe care le avea în zonă (Kiev, Harkov şi Odesa). Prietenia lor s-a dovedit însă problematică. În 1939 Italia a trimis material militar Finlandei, care era atacată de armata lui Stalin. Transportul a fost interceptat de Germania nazistă, celălalt prieten fascist cu acte în regulă al Uniunii Sovietice.

Rusia obişnuieşte să se laude şi cu poziţia sa "anti-fascistă" în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Probabil politicienii ruşi au o problemă cu memoria. Sau nu au deschis o carte de istorie, acolo, la şcoala KGB. În timp ce americanii, britanicii şi olandezii se luptau pe viaţă şi pe moarte în Asia, URSS-ul avea relaţii cordiale cu Japonia, celălalt mare agresor fascist al perioadei. În 1941 au semnat chiar şi un pact de neutralitate.

Aşa că Rusia ar trebui să o ia mai uşor cu tema "anti-fascismului". Mai ales că în teritoriile ocupate din Ucraina guvernul rus tocmai a anunţat, oficial, că va deschide... 25 de "lagăre penale". Mai direct spus, lagăre de concentrare. Asta ca Europa să nu mai aibă nici o îndoială cu privire la cine sunt fasciştii, astăzi.