NATO: ACCEPTAREA

De la încheierea războiului rece şi pînă acum, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a parcurs un drum lung. Nici pe departe drept, nu de puţine ori spre ţinte care au îndepărat-o de rosturile pentru care a fost creată: apărarea colectivă a membrilor, într-un spaţiu bine determinat geografic, cel care defineşte juridic, în termenii tratatului de bază, conceptul de arie euro-atlantică. Neaşteptat, surprinzător, deconcertant chiar, etapele acestui drum pot fi marcate de stadiile pe care Elisabeth Kubler-Ross le-a identificat în strategia umană menită să facă faţă unui puternic şoc emoţional-social. (On Death and Dying, 1969)

Negarea şi izolarea

Fără îndoială, dispariţia statală a URSS a produs un şoc istoric. Sentimentul dominant, în aria euro-atlantică nu a fost, desigur, unul de tristeţe, ci de supra-exuberanţă. Se vede treaba, însă, că extremele se ating şi produc efecte similare. Ca şi în cazul suferinţei, prima reacţie a fost negarea evidenţei: dispariţia URSS nu înseamna, cîtuşi de puţin, dispariţia uriaşelor sale arsenale militare, în special nucleare. Mai devreme sau mai tîrziu, acest potenţial avea să se exprime în politica Rusiei (statul succesor). La începutul anilor 90, majoritatea membrilor NATO, începînd cu SUA, în virtutea acestei negări a evidenţei, mai aveau puţin şi sunau stingerea la Cartierul General de la Bruxelles. Noroc că Doamna Thetcher şi-a folosit sursele şi resursele pentru a schimba macazul la timp şi a repune NATO pe harta de priorităţi strategice ale Europei şi Statelor Unite. Preţul a fost însă un proces periculos de "izolare" şi "înstrăinare" faţă de rădăcinile istorice şi juridice ale Tratatului. Noi misiuni, noi orizonturi! Această abordare avea să devină dominantă în cadrul Alianţei şi să se reflecte, pe larg, în schimbările de conţinut ale Conceptului Strategic care a început să fie ajustat, de la un Summit la altul, ca şi cînd ar fi fost o declaraţie politică, asemenea oricărei alteia! Consecinţa inevitabilă a fost aceea că între structura de forţe şi mijloace militare, ba chiar între capacitatea politică şi obiectivele tot mai largi şi mai puţin coerente, mai puţin realiste, fixate Alianţei a intervenit o ruptură care, cu timpul, s-a lărgit. Nota de plată avea să vină după mai bine de şapte ani de acţiuni în Afganistan şi mai ales în lipsa de soluţii şi incapacitatea de reacţie faţă de acţiunile militare ale Rusiei în Georgia şi Ucraina.

Mînia

În diferite etape ale procesului, balanţa factorilor interni şi externi care au determinat, în cele din urmă, dispariţia Iugoslaviei ca stat federal s-a înclinat cînd de o parte, cînd de cealaltă. Putea fi, însă, o separare amiabilă sau în orice caz care să nu implice descătuşări de violenţă armată, pe scară largă, aşa cum avea să se întîmple. Argumentul cel mai viabil că se putea altfel, separarea Sloveniei. Triunghiul rivalităţilor şi al proiectelor politice concurente, Serbia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, avea să genereze, însă, un război intern în toată regula, iar intervenţia militară a NATO nu a făcut altceva decît să ducă consecinţele pînă la capăt. "Mînia" NATO avea să cadă asupra Serbiei, nu doar pentru că a fost prima care a "ridicat piatra", ci şi pentru că regimul Miloşevici a afişat ostentativ ambiţia de a transforma Serbia într-un avanpost al intereselor Rusiei într-o regiune care fusese deja asignată, ca proiect, spaţiului european şi euro-atlantic. Asta l-a costat pe Miloşevici puterea şi libertatea, în cele din urmă viaţa, dar mai grav a impus Serbiei ruptura Kosovo.

Negocierea

În euforia schimbării, dar mai ales în confuzia politică şi militară creată de prea desele schimbări ale Conceptului strategic al Alianţei şi în lipsa de coordonare aproape totală între Statele Unite pe de o parte şi Europa pe de altă parte, NATO a încercat să negocieze o relaţie stabilă cu Rusia. Extinderea temelor de consultare precum şi a cadrului juridic în care NATO şi Rusia ar fi trebuit să coopereze pentru obictive comune părea să asigure continuitatea procesului, chiar dacă rezultatele lui pe terenul aspru al bătăliei pentru influenţă geo-politică au fost prea des doar speranţe. O renegociere, mai mult implicită, încă şi mai periculoasă pentru stabilitatea NATO a intervenit şi în legătură cu angajamentele SUA faţă de continent. O dată cu lărgirea NATO şi apropierea de frontiera cu Rusia "automatismul" garanţiilor nucleare a fost suspendat. A fost una dintre cele mai dramatice şi substanţiale schimbări în structura politică şi militară a NATO, de la înfiinţarea alianţei, dar ea a trecut, din motive evidente, prea puţin comentată, analizată, ori reliefată în dezbaterea publică. Flexibilitatea cîştigată de Alianţă era plătită cu slăbirea considerabilă a angajamentului american pentru Europa. Ca să compenseze puţin, SUA au recus la măsura instalării unor elemente de apărare anti-rachetă în noile state - România şi Polonia, dar bîlbîielile îndelungi cu privire la categoriile de mijloace şi mai ales obiectivele urmărite au dat apă la moară poziţiei instransigente a Rusiei, care nu doar contestă raţiunile amplăsării acestor obiective, ci îşi ia de aici "dreptul" de a răspunde cu mijloace similare, ori cu acţiuni directe împotriva acestor instalaţii. O poziţie care a fost explicit şi agresiv afirmată de nenumărate ori de toate oficialităţile de la Moscova, începînd cu Preşedintele Putin, pentru a continua cu Premierul Putin şi cu mai toţi înalţii reprezentanţi ai Parlamentului, Guvernului, ori ai structurilor militare.

Depresia

"Depresia" NATO a fost precipitată de două şiruri convergente de evenimente. Primele sunt cele care au obligat Alianţa, din raţiuni de securitate să amîne, fără calendar, proiectul extinderii dramatice pentru a incorpora Georgia şi Ucraina. Mai mult în faţa măsurilor complexe, militare şi de altă natură, care au deschis era "conflictelor hibride" într-o Europă care trebuia să se cufunde în marea liniştită a "păcii veşnice" NATO s-a văzut obligat să recunoască evidenţa, nu are nimic pregătit pentru a se opune chiar şi unei acţiuni atît de grave, cum a fost ocuparea şi anexarea Crimeei, parte a statalităţii Ucrainei, conform tuturor tratatelor şi convenţiilor internaţionale aflate în vigoare.

Acceptarea

Recenta reuniune la nivel înalt a NATO, de la Varşovia, semnalează clar intrarea proceselor de reaşezare a NATO în faza de încheiere a ciclului, Acceptarea. Este pentru prima dată, de la încheierea războiului rece, cînd NATO revine la măsuri care arată capacitatea de a privi realitatea în faţă, de a reacţiona la ceea ce se întîmplă pe teren şi nu la idei, dorinţe şi proiecte rezultate din premise ideologice, ori din proiecte ale unor politicieni formaţi în credinţa că realitatea trebuie să li se supună, iar dacă nu înţelege să o facă, atunci cu atît mai rău pentru ea!!!

Departe de a fi soluţii definitive pentru problemele multiple ale Alianţei, hotărîrile de la Varşovia înseamnă un nou început şi anume pe terenul realităţii!! Politic şi cu atît mai mult propagandistic nu e deloc uşor şi nici comod să admiţi că Rusia generează pericole clare şi importante la adresa Alianţei. De aici şi reacţia Preşedintelui Franţei. Cu atăt mai mult este greu să accepţi că pericolul unui "atac armat" asupra unui stat membru, cum spune aricolul 5 din Tratat, chiar dacă nu neapărat foarte probabil, nu mai poate fi exclus dintre posibilităţi. Iar atacatorul prezumat este în mod clar Rusia. La Varşovia, NATO a realizat o nouă postură faţă de aceste ameninţări. Noile comandamente şi trupele aferente amplasate în Letonia, Lituania, Polonia şi România, chiar dacă în componenţe şi cu capacităţi diferite, trimit acelaşi semnal: orice tentativă de a declanşa un "atac armat" asupra uneia dintre aceste ţări, este echivalentă cu un atac împotriva tuturor şi nu va rămîne fără răspuns pe teren!!!

Pentru pacea Europei nu este o perspectivă prea liniştitoare, de acord! Este, totuşi, începutul unei ere în care capacitatea de descurajare şi, la nevoie, de acţiune eficientă a NATO, pune capăt glumei care circula pe culoarele Cartierului General de la Bruxelles, la începutul anilor 90, unde novicilor din est, care veniseră să înveţe ce înseamnă NATO, mai în glumă mai în serios, li se traducea acronimul cu: No Action Talk Only!