Nu am nici cea mai vagă intenţie să vă povestesc ceea ce se va discuta şi aproba la reuniunea la nivel înalt a NATO de la Madrid. Cine este interesat aşteaptă cîteva zile şi află singur. Nu are nevoie de niciun intermediar cititor în stele. Interpretarea acestor rezultate, însă, poate fi parţial alterată, dacă nu chiar complet denaturată, dacă este lipsită de o bună punere în context, capabilă să-i evidenţieze miza. Iar miza este pur şi simplu istorică. Este diferenţa dintre o instituţie, NATO, care îşi prelungeşte existenţa doar ca declin, dar nu mai poate înşela pe nimeni în privinţa incapacităţii de stabili şi atinge obiective politice şi militare de anvergură strategică sau una care, în sfîrşit, la contactul contondent cu realitatea, se trezeşte din lunga letargie în care au prăvălit-o ambiguităţile, balansurile smucite între extreme şi controversele politice transatlantice, înflorite după încheierea războiului rece. De cînd cu invazia militară a Rusiei în Ucraina, NATO se comportă, politic, ca şi cum ar fi revenit în zilele bune ale unei alianţe militare în care partenerii au mai multă disponibilitate pentru a ajunge la soluţii, decît pentru a sublinia diferenţele de nuanţe sau de perspective politice, pentru a găsi cel mai scurt drum spre cel mai bun răspuns comun la problemele acute cu care se confruntă securitatea europeană şi transatlantică. Adevărul este, însă, departe de spoiala imaginilor de propagandă.
Pentru a ajunge pînă departe este nevoie ca multe lucruri complicate să se limpezească şi încă şi mai multe să se schimbe în relaţiile dintre aliaţi, multe ziduri să fie dărîmate şi multe decizii grele să fie luate nu la Sfîntul Aşteaptă, cînd o fi vremea mai bună, ci acum, cînd e noros, ceţos şi peste întreaga Europă bate aspru un vînt rece de război cald. Ca să rămînă relevantă în ecuaţia de securiate a Europei şi a lumii, Alianţa NATO trebuie să dea, acum, soluţii viabile, cu impact politic şi militar decisiv.
Prima dintre ele este cea pentru securitatea flancului estic. Un flanc constituit din puncte slabe şi vulnerabilităţi, de la un cap la altul. Din Baltica, pînă la Marea Neagră. Un flanc expus direct şi imediat acţiunilor militare ale Rusiei putiniene care, oricare ar fi măsurile de întărire a forţelor convenţionale locale şi relocate pe teren, nu pot face faţă acţiunilor de anvergură pe care armata Rusiei le poate desfăşura punctual. Premierul Estoniei, doamna Kaja Kallas a pus precis degetul pe rană: dacă răspunsul NATO intervine după ce armatele Rusiei au intrat deja pe teritoriul Estoniei, atunci Rusia ne-ar putea şterge de pe hartă!!! E suficient să priveşti la ceea ce se întîmplă în Ucraina, de mai bine de patru luni, pentru a avea o idee cît se poate de precisă cu privire la ceea ce s-ar putea întîmpla dacă victima este o ţară cu resurse militare de rezistenţă de 10, 20 sau 30 de ori mai mici decît cele ale Ucrainei, cum este cazul ţărilor din flancul estic. Ceea ce aduce inevitabil în discuţie problema descurajării în strategia NATO. Aici nu este loc de ambiguităţi. Dacă ţările NATO acceptă premisa conform căreia nici un fel de structură de forţe militare convenţionale desfăşurată de ţările NATO, în oricare dintre punctele critice ale flancului estic, nu poate asigura un factor hotărîtor de descurajare faţă de un atac masiv al Rusiei, tot cu forţe convenţionale, atunci ne întoarcem la situaţia strategică a războiului rece. Singura descurajare credibilă rămîne ameninţarea unui răspuns decisiv neconvenţional şi asimetric al NATO, implicînd utilizarea armamentului nuclear. De nivel tactic, operaţional sau strategic. Aceasta a fost abordarea oficială a NATO sancţionată politic şi pregătită militar de statele membre pe întreaga durată a războiului rece. Ne întoarcem la această opţiune sau nu? Aceasta-i întrebarea iar încărcătura ei hamletiană nu este cîtuşi de puţin un simplu joc de scenă. Lucrurile sunt, acum, cu atît mai complicate cu cît, la cel mai înalt nivel, liderii politici şi militari ai regimului putinian s-au grăbit să o ia înainte şi au ameninţat direct şi fără echivoc ţările NATO cu folosirea armamentului nuclear, dacă cineva se împotriveşte decisiv Rusiei, fie şi numai cu mijloace militare clasice!!! Anexările teritoriale anterioare (Crimeea în special) şi cele care ar putea fi "securizate" în urma actualei "operaţiuni speciale" sunt şi vor fi considerate la Moscova drept irevocabile, definitive şi intangibile, iar, pentru păstrarea lor, recursul la orice formă de răspuns militar, inclusiv nuclear, este considerat inevitabil, legitim şi gata pregătit. Între Rusia putiniană şi URSS-ul stalinist post-belic există diferenţe politice şi militare masive, atît în privinţa capacităţilor, cît şi a doctrinei politice şi militare. URSS era convinsă că ameninţarea nucleară era suficientă pentru a asigura status quo-ul cuceririlor ei din Europa de Est, în timp de Rusia putiniană este duşmanul declarat al status quo-ului de după încheierea războiului rece, hotărîtă să redeseneze harta Europei şi a lumii, folosindu-se de toate mijloacele disponibile, inclusiv cele militare. Nici strategia încercuirii, nici cea a primitivei descurajări nucleare cu care NATO a operat în timpul războiului rece împotriva URSS nu sunt răspunsuri adecvate situaţiei de azi în relaţiile şi competiţia cu Rusia. Cartea de istorie e bună pentru învăţăminte, dar nu asigură de-a gata soluţii pentru realităţi noi. Vrea nu vrea, NATO trebuie să formuleze oportun aceste răspunsuri. Dacă nu, Rusia va dicta după bunul plac configuraţiile geopolitice pentru Europa. Aceasta este miza şi deciziile liderilor NATO, la Madrid, trebuie judecate din perspectiva acestor elemente de context şi nu după stridenţele alămurilor propagandei de serviciu, menite să drapeze orice eşec sau jumătăţi de măsură cu mantia unui închipuit "succes deplin".