Nici toamna nu-i ca vara...

După locale, un sfătuitor de partid remarca cu năduf că, al naibii electorat, în loc să voteze după cum arată sondajele, o face după cum îl taie capul. Probabil, scrutinul din toamnă îl va face pe sfătuitorul nostru să descopere, culmea subtilităţii, că nu numai iarna nu-i ca vara, dar, după cum o arată recentele sondaje, că nici toamna nu-i aşijderea. Pentru că, iată, recentele evaluări ale scrutinului din toamnă par să indice că o prognoză a rezultatelor din toamnă ar fi mai degrabă o operaţiune asemănătoare cu aceea a ghicirii numerelor de la extragerea 6 din 49, decît cu un procedeu a cărui credibilitate constă tocmai în raţionalitatea sa şi nu în pretenţia de a prezice viitorul. Nu ştim dacă realitatea arată, în percepţia electoratului, altfel după 20 iunie, dar pare, dacă am da crezare agitaţiei epistolare şi atitudinilor belicoase de dinaintea campaniei, că ar arăta altfel pentru partidele politice şi sfătuitorii din preajma acestora. Cu excepţia pesimiştilor, mai că îţi vine să crezi că cei care votează sînt şi ei surprinşi de ce sînt în stare să facă la urne. Chiar aşa să fie oare? Mai degrabă am crede că evaluările sfătuitorilor de partide, dar neconfirmate la urne, ar trebui puse pe seama unor inerţii conceptuale, necesare nu numai liderilor partidelor, ci şi lor înşişi. Nici electoratul, nici sondajele nu au, de fapt, vreo legătură cu această daraveră! O inerţie conceptuală este fie pur şi simplu convenabilă, pentru că te ajută să explici date care, de altfel, sînt contradictorii, fie desenează o realitate de care ai nevoie, chiar dacă aceasta are prea puţin de-a face cu aceea a electoratului. Iată numai cîteva asemenea inerţii conceptuale.

Dacă ne aducem aminte, datele unui sondaj, tot preelectoral, ne spuneau că peste 70% din semenii noştri şi-ar dori un alt fel de mediu politic, animat totodată de personaje politice de altă factură. Ca multe altele, procentul de care vorbim este doar un element al unui construct menit a ne facilita înţelegerea unei realităţi. Deşi nu este mai mult decît atît, el poate fi însă esenţial pentru a defini un mod de a înţelege şi a ne situa în realitate. Acum ştim care a fost rostul său: înaintea localelor, el nu a spus mai nimic nici liderilor PSD, nici analiştilor din jurul acestora. Dimpotrivă, a fost repede asimilat zgomotului cotidian şi pus pe seama năravurilor pesimiştilor de profesie. Nici pentru liderii şi strategii Opoziţiei, însă, realitatea care stătea în spatele acestei cifre nu le-a spus prea multe lucruri. Astfel se face că în ciuda rezultatelor nesperate de la locale, Alianţa D.A. s-a văzut în postura de a nu putea să structureze şi un set de idei politice pe baza acestora: aşa-numita ofensivă anti-baroni pare mai de grabă o găselniţă isteaţă decît o prefigurare a unui stindard electoral care să fie opus celui al PSD. Personalizarea fenomenului baronilor, dar şi a altor fenomene ale tranziţiei, indică că Alianţa D.A. nu are, încă, o idee prea clară asupra unei realităţi respinse tot mai mult de electorat. Va continua Alianţa D.A., astfel, să se rezume doar la un politic personalizat, de fapt o specie a unuia premodern şi conflictual, definit îndeosebi prin "ai noştri" contra "celorlalţi"? Surprinzător este faptul că o forţă politică, cum este Alianţa D.A., alcătuită din partide care au inclus în profilul lor identitar eticheta democraţiei, are prea puţine de spus şi în legătură cu rostul instituţiilor care definesc o guvernare democratică. Deoarece pentru ea corupţia nu pare, astfel, că ar avea prea multe legături cu deficitul de democraţie, ci mai degrabă cu profilul caracterial al demnitarilor PSD. O să-şi imagineze cumva liderii şi sfătuitorii Alianţei că electoratul, care a votat împotriva PSD la locale, va fi convins doar de o moralitate superioară pretinsă şi nu de măsuri sau reguli de funcţionare ale instituţiilor? Rămîne de văzut! Oricum, nici un sondaj nu o poate spune...

De asemenea, ar trebui să ne amintim că multe evaluări au afirmat probabilitatea, prognozată tot înaitea localelor, că acestea nu vor produce schimbări semnificative în peisajul politic autohton. Scoaterea din joc a outsider-ilor, prea puţin influenţată de îngrădirile pragului electoral, nu face decît să confirme accentuarea unei tendinţe preconizate de ceva timp: tranziţia politică se încheie, în linii generale, din perspectiva decorului şi actorilor politici principali, iar modelul democratic autohton intră, astfel, într-o fază inerţială, numită uneori şi normalitate. Nu s-a bănuit, este adevărat, şi amplitudinea echilibrării celor două blocuri conturate de PSD şi Alianţa D.A.. Cum nu s-a bănuit că aceasta va obliga partidele şi la noi tipuri de relaţii politice. Astfel, în măsura în care alianţele pentru controlul consiliilor locale nu au anunţat contururi mai clare de ordin doctrinar, cel puţin au consemnat necesitatea definirii unor noi relaţii între partidele politice autohtone, pentru care conducerile din plan central ale acestor partide par să nu fie, însă, şi suficient pregătite. Este oare o provocare căreia partidele îi vor răspunde încă în virtutea unor mai vechi inerţii mentale? Faptul că mai bine de 80% din voturi pot fi acordate doar celor două blocuri politice, fără o departajare prea clară a acestora, se vede că nu constituie încă o preocupare, cel puţin în momentul de faţă, nici la nivelul liderilor şi nici la cel al sfătuitorilor acestora. Nici aici, trebuie s-o recunoaştem, sondajele nu pot face mare brînză...

În fine, pare evident că partidele nu se îndoiesc că într-un viitor apropiat România se va integra în UE şi că, din acel moment, s-ar putea ca noi reguli să fie valabile pentru funcţionarea spaţiului politic autohton. Din perspectiva acestui scenariu probabil, pînă şi pesimiştii tranziţiei par mai optimişti. De altfel, majoritatea comentatorilor scenei politice autohtone speră că, odată cu integrarea României în UE, efectele constrîngătoare ale fenomenului vor aduce cu sine o realtoire mai sănătoasă şi într-un spirit mai modern a raporturilor dintre instituţiile democratice şi cetăţeni. Privite, însă, din perspectiva acestor aşteptări, din nefericire, partidele par să fie condamnate să fie în continuare surprinse de electorat. Astfel, maniera "caracterială" de a trata fenomenul baronilor arată, de fapt, situaţia în care se găsesc principalii competitori politici: PSD acceptă doar în mod tacit că unii dintre proprii "baroni" au cam exagerat, în timp ce ceilalţi competitori trag nădejdea că asupra unor personaje asemănătoare din propriile garnituri s-a aşternut praful amneziei publice. Din acest punct de vedere, deşi majoritatea comentariilor independente atrag atenţia că în situaţia în care, actuala clasă politică - aflată în posesia unei credibilităţi fragile care se răsfrînge negativ asupra instituţiilor democratice reprezentative - continuă să se raporteze la fenomenul "baronilor" ca la nişte accidente de parcurs ale tranziţiei, atunci electoratul va continua să ofere "surprize". Pentru că, atîta vreme cît nici un partid, fie că este la putere sau în opoziţie, nu pare dispus, încă, să recunoască faptul că "baronii" sau alte fenomene de personalizare a instituţiilor sînt produsul unui tip de politic premodern, rezultat al unui reflex cultural conturat treptat de raporturile dintre semenii noştri şi instanţele puterii, atunci "surprizele" vor continua să fie oferite cu prilejul alegerilor de un electorat intrat în regimul altor inerţii conceptuale decît cel al partidelor. Acest tip de politic este caracterizat de cîteva fenomene vizibile şi îndelung comentate: de personalizare a instituţiilor, de nesocotire a calităţii de cetăţeni a semenilor noştri, de acaparare a societăţii de către partidul aflat la pupitrele puterii etc. Cu alte cuvinte, de un politic care prezintă carenţe sau deficit de democraţie. Corupţia şi alte capitole, asupra cărora insistă oficialii europeni, fiind în această situaţie doar consecinţe ale acestui tip de politic. Desigur, este mai simplu să personalizezi fenomene ale tranziţiei sau poticnelile unor instituţii, considerîndu-le un accident datorat naturii umane, decît să recunoşti că participi la instituţionalizarea lor; chiar dacă nu ai aceeaşi contribuţie. Şi aici, rămîne de văzut dacă acest fenomen va continua să fie utilizat doar drept armă electorală, partidele rezumîndu-se doar la un concurs de frumuseţe, sau se va merge la cauzele care îl produc şi întreţin! Şi în acest caz, sondajele nu ne pot spune mai nimic...

Şi ce anume vă rămîne, atunci, în afara "surprizelor"? Ne place să credem că, îndeosebi, modul de a produce critica aceleiaşi realităţi, care este şi cea a electoratului! Dacă electoratul a făcut-o deja, votînd, tragem nădejdea că o vor face şi analiştii din preajma partidelor. Ne place sau nu, realitatea este că importul principalelor componente ale modelului de societate pe care o vom trăi s-a cam încheiat. Furnizorii lui mai pot doar, din cînd în cînd, să ne facă semne din deget! Restul depinde, de acum înainte, de aceleaşi partide şi de aceiaşi sfătuitori din preajma acestora; oare mereu surprinşi, din patru în patru ani, de ceea ce votează electoratul!? Al dracului electorat! Şi acesta, ca de obicei, cînd i se cere părerea, nici nu face cine ştie ce: votează de capul lui! Iar, la acest nivel, se pare că încep să acţioneze cu totul alte reguli decît îşi imaginează partidele şi sfătuitorii din jurul acestora. În capul analiştilor, ce urmează oare să se mai petreacă? Dacă am şti, ar fi poate mai simplu să ştim ce urmează să se întîmple cu partidele? Oricum, vara este pe terminate, iar toamna se anunţă a fi extrem de înfierbîntată. Poate că şi unele dintre inerţiile partidelor şi sfătuitorilor acestora se vor mai schimba între timp. Vor realiza doar că nici toamna nu-i ca iarna? Rămîne, şi aceasta, de văzut! Şi aici, din nefericire, sondajele sint neputincioase...