Nimic nou pe frontul alegerilor

În octombrie 2004, în cadrul sondajului Omnibus realizat de CURS, la întrebarea privind fraudarea alegerilor, respondenţii erau egal împărţiţi în două grupuri opuse: 41% dintre cei chestionaţi credeau că "în România, rezultatul alegerilor la urne poate fi modificat", iar 41% considerau că acest lucru nu este posibil. Suspiciunea unei părţi importante a opiniei publice româneşti privind frauda electorală nu a fost rezultatul unei campanii orchestrate pentru a favoriza opoziţia în criză de subiecte, deşi unora le place să explice astfel rezultatul alegerilor prezidenţiale din 2004, ci consecinţa experienţei electorale acumulate în precedentele alegeri parlamentare şi prezidenţiale.

Tema fraudării alegerilor se dovedeşte, după două luni de la 28 noiembrie, o bună ocazie pentru refacerea credibilităţii unor institute de sondare a opiniei care, în 2004, au traversat deşertul încrederii publice. Ast-fel Mircea Kivu revine în atenţia publicului, şi, odată cu domnia sa, IMAS, cu un studiu care încearcă să demonstreze că procentul de votanţi pe listele speciale a influenţat procentul de voturi obţinute de Uniunea Naţională PSD+PUR şi Adrian Năstase şi, în acelaşi timp, că atunci cînd votanţii pe listele speciale a fost mare într-o secţie de voturi obţinute de Alianţă au fost mai puţine. Sociologul, care ajunge la concluzia că alegerile au fost probabil fraudate, îşi ia o marjă de rezervă constatînd că factorii care au scorurile mai mari ale PSD+PUR sau Adrian Năstase au depins de procentul de voturi nule din totalul voturilor valabil exprimate, de mediul rezidenţial şi de procentul de votanţi înscrişi pe listele speciale. Astfel situaţia listelor speciale este relativizată, iar explicaţia este prezentată doar ca o interpretare statistică a datelor alegerilor. Ipoteza conform căreia alegerile au fost fraudate se impune, dar ea nu poate să nu genereze involuntar o întrebare: dacă PSD a fraudat alegerile, însemnă că intenţia de vot pentru acest partid era mult mai mică faţă de 37% cît a abţinut oficial. Cum se pot explica atunci scorurile excepţionale obţinute de PSD în sondajele IMAS (peste sau în jur de 50% la începutul anului 2004)? Să se fi prăbuşit PSD în cîteva luni de zile cu peste 15%?

Pentru mulţi români fraudarea alegerilor este o certitudine. Dar percepţia lor nu a putut fi niciodată confirmată din surse independente. Diferenţa esenţială între alegerile locale şi cele parlamentare pînă în noiembrie 2004 consta în libertatea acordată observatorilor interni. Dacă la alegerile locale observatorii interni erau liberi să se deplaseze în orice secţie de vot dintr-o circumscripţie judeţea-nă, iar numărul lor într-o secţie de vot nu era limitat, la alegerile parlamentare şi prezidenţiale acreditarea se oferea doar pentru o singură secţie şi numărul observatorilor era redus strict: unul pe secţie. În cazul mai multor solicitări pentru observarea alegerilor într-o secţie se opera tragerea la sorţi. Orientarea unor organizaţii către secţii cu potenţial risc electoral era astfel controlată relativ. În aces-te condiţii, organizaţiile fanto-mă au proliferat pentru a diminua prezenţa grupurilor independente şi a reduce riscul în cazul acuzelor de fraudă. Toate acestea deoarece după alegerile locale din februarie 1992 î-n-frîn-gerea FSN în marile oraşe a fost pusă şi pe seama prezenţei numeroşilor observatori interni. Ast-fel legea alegerilor parlamentare din acelaşi an a introdus restricţiile care au rămas valabile pînă în 2004. Schimbarea acestor prevederi nu s-a datorat parlamentarilor, ci presiunilor civice din octombrie 2004 în urma cărora statutul observatorilor interni a fost modificat prin ordonanţă de urgenţă. Pre-zenţa observatorilor în mediul rural fără nici o îngrădire, atît la alegerile locale, cît şi la cele parlamentare, a oferit o imagine, parţială, dar simptomatică a procesului electoral.

Mediul rezidenţial este, în fapt, cheia înţelegerii procedeelor de fraudare a alegerilor. Lis-tele speciale au fost doar o metodă între altele, poate mai importantă, dar nu singura. Mobilizarea şi controlul adminis-trativ al întregului proces electoral, inclusiv al votului, în zona rurală, scăpat observării independente şi în care partidele, dacă există, sunt dependente de distribuţia resurselor de către primar. Folosirea abuzivă a urnei mobile, cumpărarea voturilor, direct sau prin ajutoarele sociale, aducerea forţată a alegătorilor la vot au contribuit permanent la cîştigarea alegerilor. Acolo unde controlul democratic nu funcţionează, abuzul este oricînd posibil. Spre exemplu cele peste 500 de secţii de votare unde Adrian Năstase obţinea la primul tur scoruri mult peste medie erau în marea majoritate izolate şi greu de observat. Însă un calcul simplu arată că, dacă în medie la aceste secţii ar fi votat 500 de alegători, aceştia ar însemna aproximativ 2,5% din totalul alegătorilor prezenţi.

Privind retrospectiv, toate alegerile de după 1992 sunt puse, în virtutea celor observate în 2004, sub semnul întrebării. În 2004 alegătorii înscrişi pe liste speciale au fost cei mai puţini după 1990, ca şi voturile nule dealtfel. La aceste suspiciuni avem nevoie de un răspuns clar: ni s-au furat 15 ani din viaţă?