O pace prea îndepărtată

Turneul Preşedintelui G. Bush, în Orientul Mijlociu, ar fi trebuit să joace rolul finalului care încoronează opera. În acest caz, opera de politică internaţională. De la sfîrşitul Primului război mondial şi pînă astăzi, sub influenţa copleşitoare a precedentului will-sonian, toţi preşedinţii Americii au avut ambiţia de a-şi înscrie numele pe lista fericiţilor făcători ai păcii. O referinţă biblică obligatorie şi, în acelaşi timp, speranţa unei solide asigurări împotriva forţei corozive a reconsiderărilor istorice.

Cel mai persistent dintre conflictele care au degradat pacea lumii, după 1947, cel din Orientul Mijlociu, nu pare astăzi mai aproape de o soluţie decît era înainte de mandatul actualei Administraţii Bush. Există argumente solide pentru a susţine, chiar, contrariul. Şansele păcii, acum, sunt mai mici decît atunci cînd Bill Clinton reuşea să obţină semnătura liderilor israelieni şi palestinieni pe Memorandumul de la Wye River sau chiar decît cuprindea documentul final al eşuatelor negocieri de la Camp David, din anul 2000. Administraţia Bush este, astăzi, într-o poziţie mai puţin favorabilă, pentru a reuşi o străpungere strategică, în direcţia păcii, decît era în aprilie 2003, pe vremea cînd se redacta celebra "Foaie de parcurs", sau chiar decît în 2005, cînd reuniunea de la Sharm el-Sheikh punea capăt Intifadei, al cărei teatru principal de acţiune fusese, timp de cinci ani, esplanada Moscheei Al-Aqsa.

Motivele acestei slăbiciuni sunt explicate, în primul rînd, de dinamica politică a Adminis-traţiei Bush jr.; în al doilea, de schimbările intervenite în politica locală, iar în al treilea rînd, de deplasările semnificative ale balanţei de putere şi de influenţă dintre actorii care sunt implicaţi masiv în ecuaţia Orientului Mijlociu.

Politica Administraţiei Bush a creat mai multe probleme pentru Orientul Mijlociu, decît a rezolvat. În principal, datorită ambiţiei păguboase de a marca apăsat ruptura cu ceea ce se construise în cele două mandate ale precedentei administraţii democrate. Apoi, datorită înclinaţiei vădite de a interveni şi a-şi formula poziţiile cu inflexibilitate. Iar în cele din urmă, deoarece, începînd cu 2001, Administraţia a fost total absorbită de "războiului împotriva terorismului", lăsînd să se înţeleagă, fără prea multe nuanţe, că, în noile condiţii, problema relaţiilor israeliano-palestiniene a devenit doar un capitol anexă al acestui "Mare Proiect". Toate acestea au contribuit decisiv la slăbirea puterii de influenţă a Statelor Unite asupra complexului de probleme din relaţiile israeliano-palestiniene, definit de poziţiile ireconciliabile privind: statutul Ierusalimului, soarta implantărilor urbane israeliene din teritoriile de pe malul de vest al Iordanului, dreptul palestinienilor refugiaţi de a reveni în teritoriile şi zonele părăsite sub presiunea conflictului, între 1948 şi 1967, respectiv problema securităţii, adică a războiului de uzură dus sub diferite forme de israelieni şi palestinieni, unii împotriva celorlalţi, fie cu mijloace convenţionale, dar cel mai adesea neconvenţionale şi la fel de letale. Pentru niciuna dintre aceste probleme, G. Bush nu are o soluţie nouă, ori o formulare mai credibilă, ori mijloace de a convinge părţile să adopte una sau alta dintre propunerile care există deja în portofoliu rezultat din negocierile ultimelor decenii.

Nici dinamica politică locală nu ajută prea mult şansele de succes la care ar putea spera G. Bush, cu ocazia actualului turneu din Orientul Mijlociu. Autoritatea Palestiniană, deşi reprezentată oficial de Preşedintele Mahmud Abbas, aparţine politic Hamas-ului, care a cîştigat bătălia succesiunii post-Arrafat, impunînd ocuparea prin forţă a fîşiei Gaza şi transformarea ei într-un centru armat de acţiune împotriva Israelului. În aces-te condiţii, marja de negociere a lui Abbas este extrem de restrînsă, iar capacitatea lui politică de a impune respectarea unei eventuale soluţii, adoptate de comun acord cu Isrelul şi Statele Unite, este pur şi simplu nulă. Nici de partea israeliană lucrurile nu stau prea încurajator, pentru G. Bush. Ehud Olmert este premierul în funcţie cu cea mai scăzută susţinere publică din istoria Israelului. În plus, este lipsit de orice viziune privind negocierile cu palestinienii. Nu este nici omul refuzului total, cum a fost A. Sharon, nici cel al compromisului larg, cum a fost E. Barak. Politic vorbind, navighează în ape foarte puţin adînci, iar sus-ţinerea internă şi interna-ţională de care se bucură este mai mult decît fragilă.

În sfîrşit, să mai adăugăm faptul că, în timp ce puterea de influenţare asupra actorilor direct implicaţi în conflictele suprapuse ale Orientului Mijlociu, de care dispun Statele Unite, a scăzut simţitor în timpul mandatului Bush, controlul direct, exercitat pe teren, de forţe susţinute de Iran sau de Al Qaida, ori cel indirect exercitat de Rusia, a cres-cut simţitor. După ce a irosit timp şi ocazii favorabile, Administraţia Bush va trebui să constate, la sfîrşit de mandat, că abordarea unilaterală, inflexibilă, în forţă, a problemelor din relaţiile israeliano-palestiniene, şi a temelor anexe ale ecuaţiei Orientului Mijlociu este încă şi mai detrimentală pentru interesele americane decît a fost, să spunem, abordarea militară a sfidării irakiene.

În ciuda eforturilor aproape supra-umane făcute de Secretarul de Stat american, Condoleeza Rice, nu va putea să pună pe fruntea lui G. Bush laurii unei victorii a păcii în Orientul Mijlociu.