Obsesia securităţii absolute

Acum ceva timp eram în tranzit printr-un mare aeroport european. Între avioane erau câteva ore, aşa că am căutat un loc liniştit. În zadar. Aeroportul era traversat de trotuare rulante ce aveau o caracteristică nemaiîntâlnită de mine până atunci. Atunci când un pasager ajungea aproape de capătul lor, un dispozitiv electronic detecta prezenţa omului şi rostea, cu un glas metalic, invariabil: "Mind your step!" (Atenţie unde călcaţi!).

Presupun că invenţia a fost instalată pentru ca un călător teribil de neatent să nu se împiedice şi să îşi prindă picioarele ori bagajele în mecanismul trotuarului rulant. Nu văd cum s-ar putea întâmpla asta, dar putem presupune. Oricare ar fi explicaţia, efectul era de-a dreptul traumatizant pentru cei aşezaţi pe scaunele de pe marginea coridoarelor, care erau obligaţi să asculte de 20 ori pe minut îndemnul robotului.

Am devenit, ca societate, intoleranţi la risc. Iar reversul medaliei este o obsesie pentru securitate.

Departe de mine, desigur, să susţin că dorinţa de a ne simţi în siguranţă este nelegitimă. Dimpotrivă. Lumea modernă a făcut mari paşi înainte în această privinţă. Multe obiecte ori proceduri au devenit mai sigure. În 1965, Ralph Nader a publicat "Unsafe at Any Speed" (Nesigur la orice viteză), o lucrare care denunţa lipsa de siguranţă a automobilelor contemporane. De atunci lucrurile s-au schimbat. Automobilele au airbag-uri, frâne ABS, iar unele au chiar radare ce pot preveni accidentele.

Cu toate acestea, există o limită dincolo de care preocuparea devine nevroză. Nu ştiu câţi oameni şi-au prins o plasă cu cumpărături în dinţii trotuarului rulant din aeroportul cu pricina. Dar ştiu că vocile de robot care, la fiecare câteva secunde, recitau un avertisment rece, pe fiecare coridor, au creat o atmosferă ireală, de spital de alienaţi, din care abia aşteptam să îmi iau zborul.

Repet, este bine să avem automobile care ne atrag atenţia dacă nu am pus centurile. Este bine că avem ambalaje care avertizează dacă există ingrediente ce pot produce alergii comune. Dar există o măsură în toate.

Tot acum ceva timp mă plimbam într-un parc. Atenţia mi-a fost atrasă de nişte părinţi cu un copil pe bicicletă. Micuţul avea pe el toate dispozitivele de siguranţă ce puteau fi imaginate. Purta o vestă reflectorizantă. Avea o cască ireal de mare. Avea cotiere şi genuchiere din plastic colorat. De picioare şi de mâini erau prinse, cu bandă cu elastic, nişte beculeţe. Copilul arăta ca un cosmonaut din viitor.

Mi-am adus aminte de plăcerile simple ale copilăriei noastre. Sigur că existau riscuri. Un genunchi julit, nişte coate zgâriate. Dar cred că plimbarea cu bicicleta era mai autentică decât acest gen de experienţă aseptică. Mi-a fost milă de copilul acela.

Ceea ce detectez, în obsesia pentru securitate absolută, este un proces de infantilizare a adulţilor. Pe un pachet cu alune servit de o linie aeriană se puteau citi următoarele instrucţiuni: "Open package. Eat nuts." (Deschide pachetul. Mănâncă alunele).

Am vizitat, la un moment dat, o construcţie medievală. Cei care administrau locul lipiseră peste tot bandă adezivă galben-ţipător. Pe pereţi, pe stâlpi, pe marginea treptelor. Ideea, cred, era să nu cumva să se împiedice careva pe coridoarele acelea.

Este ca şi cum am avea nevoie de instrucţiuni de folosire pentru a efectua chiar şi actele elementare - mersul, mâncatul, băutul, şezutul. În alt parc a trecut pe lângă mine un posesor de câine. Îl plimba, reglementar, în lesă. Avea şi botniţă. Fiara era un bichon din acela pitic, mai mic decât o pisică. Pe cine ar fi putut muşca creatura, îmi este imposibil să îmi imaginez. Dar se presupune că trebuia să mă simt mai în siguranţă, nu-i aşa?

Curios este că această închidere în coconul securităţii absolute coexistă cu acte de iresponsabilitate patentă. Există o adevărată fascinaţie, în cultura populară contemporană, faţă de "sporturile extreme" sau de exerciţiile în pură nesăbuinţă. Curioşi care trag de coadă crocodili prin mlaştinile africane, tineri care merg în echilibru pe macarale şi îşi filmează isprăvile cu telefonul mobil, concursuri de mâncat ardei iuţi - lista exemplelor este lungă. Acte triviale, însă primejdioase. O combinaţie a cărei logică îmi scapă.

Cred că una dintre categoriile care este acum în criză este aceea a "curajului". În etica modernă, curajul a fost un concept îndelung analizat, iar în sfera publică a fost una dintre virtuţile cele mai admirate.

Dar curajul nu este nici nesăbuinţă, după cum nu poate fi nici actul unui suflet timorat de orice risc de a se şifona prin contactul cu realitatea. Curajul nu se confundă cu extremele.

Obsesia securităţii absolute apare pe fondul unei crize a culturii curajului, o criză care a intervenit, cred, după cel de-Al Doilea Război Mondial. Suspectez că, pe fondul respingerii valorilor marţiale, gesturile şi atitudinile care altădată erau acceptate social, dacă nu cumva încurajate, au fost treptat marginalizate.

De aici eu extrag şi posibilitatea, chiar datoria, de a reconstrui o cultură a curajului, a fortitudinii. C.S. Lewis spunea foarte frumos: "Curajul nu este doar o virtute între altele, ci forma pe care o ia orice virtute atunci când este pusă la încercare".

Ajuns aici, nu mă pot împiedica să nu notez ceva. C.S. Lewis a înfruntat pericolul în tranşee în Primul Război Mondial, dar aceasta nu l-a împiedicat să compună una dintre cele mai sensibile capodopere ale literaturii pentru copii, "Cronicile din Narnia"(1950). Nu ştiu ce ar spune acum C.S. Lewis privind la copiii hiper-protejaţi, purtaţi în lesă de adulţi anxioşi.

Lumea - cu toate că acest lucru ar putea să îi surprindă pe unii - este plină de imperfecţiuni. Nu ne putem feri chiar de orice, dacă nu vrem să trăim într-o sferă de plastic. Ne lovim de ceilalţi, accidente se petrec, neînţelegeri se întâmplă, lucrurile se mai strică. Totul este să trecem cu bine peste piedicile care ne mai apar în cale. Mind your step!