Oligarhia electivă

V-aţi propus vreodată să ajungeţi la Roma şi să fiţi ales Papă? Vă întreb serios. Nu? Bănuiam eu. Haideţi să explicăm.

În viaţă ne propunem să facem diferite lucruri. Pe unele dintre acestea le urmărim sistematic. Când ieşim din casă ne propunem să obţinem o slujbă, o carte de colorat sau o pizza vegetariană. Dar sunt lucruri pe care nici nu ne trece prin cap să le dorim. De ce? Pentru că ştim că şansele de a le obţine sunt practic inexistente. Dacă eşti femeie, şansele de a ajunge Papă sunt riguros egale cu zero (ca şi acelea de a vizita muntele Athos). Chiar dacă eşti bărbat şi catolic, matematica ne arată că nu prea are rost să mizăm pe această posibilitate. Care nu are, totuşi, valoarea zero absolut. Dovadă că, în ultimele decenii, un polonez şi un bavarez au reuşit. Dintr-un miliard de catolici.

Introducerea fiind făcută, să ajungem pe pajiştile unde pasc oile noastre. Democraţia presupune "dreptul de a alege şi de a fi ales". E un sistem care, în teorie, dă oricui o şansă de a ne reprezenta interesele, de a acţiona în virtutea binelui public. La o examinare mai atentă însă, vedem că lucrurile stau altfel. Şansele ca un cetăţean să ajungă într-o poziţie de autoritate sunt minuscule.

Veţi spune că toţi ştiam asta. Judecând însă după reacţiile interlocutorilor din diferite discuţii informale, eu mă îndoiesc. Foarte puţini oameni au o idee cu privire la cât de şocant de mici sunt aceste şanse.

Iată: în România ai mai multe şanse să fii omorât sau mâncat de urs decât să ajungi ministru în Guvern. Numărul celor care sunt secretari de stat e mai mic decât numărul românilor din Capetown (Africa de Sud). De la începutul anului şi până azi, mai mulţi concetăţeni s-au contaminat cu gripă porcină decât au fost numiţi ambasadori. Ai mai multe şanse să te îmbolnăveşti de SIDA decât să ajungi primar într-un oraş, oricât de mic. A fi re-ales ca Preşedinte e un eveniment care s-a dovedit la fel de probabil ca zborul în Cosmos.

Să traducem: probabilitatea ca un cetăţean să ajungă într-o poziţie de autoritate tinde, practic, spre zero. Niciun om raţional nu şi-ar putea construi un plan de viaţă pe asemenea probabilităţi microscopice. Ce-aţi spune dacă un prieten v-ar mărturisi că se bazează pe banii pe care speră să-i câştige la Loto pentru a-şi plăti ratele scadente la creditul pentru apartamentul în care locuieşte?

De aici decurg o serie de implicaţii tulburătoare. Prima e predictibilă: politicienii nu sunt, în medie, persoane raţionale. Ei seamănă cu amicul din exemplul de mai sus. Sunt gata să mizeze acolo unde marea majoritate dintre noi ar spune că e nebunie curată. De ce o fac? Pentru că nu mizează cu banii lor, ci, de regulă, cu ai noştri.

O altă implicaţie, la fel de probabilă: jocul nu e corect. Altfel spus, unii au mai multe şanse ca alţii. Zarurile politicii sunt măsluite. În România, dacă ai fost securist sau activist CC al PCR, şansele de a ajunge parlamentar sau multi-milionar cresc foarte mult. Dacă ai locuit înainte de 1989 pe o rază de 500 de metri calculată de la colţul străzii Moliére, aceste şanse cresc astronomic (explicaţia sociologică a acestui interesant fenomen ne-o va furniza domnul Ion Iliescu). Şi invers: dacă locuieşti la sat sau dacă ţi-ai văzut de treabă fără să "dai cu subsemnatul" la Securitate ai toate şansele ca, din comedia democraţiei timpurilor noastre, să te alegi doar cu o invitaţie o dată la patru ani, la partea cu votul, afişele şi mititeii.

Aceste probabilităţi aritmetice ne mai spun ceva: cât de îndepărtat de cetăţeni este omul politic. La originile democraţiei reprezentative erau câteva sute de oameni care alegeau un reprezentant, pe care, aproape de fiecare dată, îl cunoşteau bine şi personal. La originile Statelor Unite, districtul electoral avea 30.000 de persoane (uimitor de mare pentru acele vremuri). Acum, un senator din România este ales la fiecare 150.000 de cetăţeni. Adesea, el nu ştie nici măcar numele tuturor localităţilor din colegiul său.

Se spune despre democraţia modernă că este un sistem "participativ". Că cetăţenii "participă" la exercitarea puterii. Să facem un calcul. În fiecare zi sunt mai puţini aleşi care conduc treburile statului decât turişti care merg cu telefericul de la Buşteni. Cât de "reprezentativă" şi de "participativă" este, prin urmare, "democraţia" noastră?

Instituţiile participării democratice au fost, cele mai multe, inventate cu secole în urmă. Pe atunci, oraşele şi statele erau mult mai mici. Una e Genova secolului al XII-lea, alta e România secolului XXI. E nevoie, aşadar, de o modernizare a procedurilor şi instituţiilor, una care să permită o adevărată participare cetăţenească. Ce presupune acest lucru? Referendumuri, sisteme de vot mai complexe, limite ale mandatelor celor aleşi sau numiţi, transferarea puterii la nivel local (sau chiar către piaţa liberă, prin privatizarea serviciilor publice), judecata cu juriu. Până atunci să nu ne amăgim: sub masca democraţiei noastre se ascunde oligarhia electivă.