Oligarhie şi Putere

Ştiam eu că am uitat ceva... Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de când a fost publicată o carte fundamentală a sociologiei politice contemporane, "Partidele politice", a lui Robert Michels. Din când în când, mai scriu un editorial care marchează un asemenea reper. Nu cred în festivis-me, însă cred în virtuţile Memoriei.

Merită să ne amintim de Michels pentru că el ne propune un termen a cărui putere analitică nu a diminuat nici în ziua de astăzi: oligarhia.

Întrebarea de la care trebuie să pornim este elementară: cine ne conduce?

Oamenii, în fond, sunt egali. Cum se face însă că unii par "lipiţi de scaun"? Este evident, dacă ne uităm la experienţa instituţiilor politice, din negura timpurilor şi până în prezent, că acestea au fost dominate de grupuri mici sau de un singur individ. Există oare o anume dificultate în a atinge idealul egalităţii politice?

La începutul secolului trecut, Robert Michels a încercat să adreseze aceste chestiuni printr-un studiu al partidelor politice. Descoperirile sale au lăsat urme adânci în istoria gândirii moderne. De la Michels încoace nu mai putem gândi în acelaşi fel, naiv, despre aceste forme de asociere politică.

Pe scurt, ceea ce Michels a descoperit este că în organizaţii mari, birocratizate, există o tendinţă de acaparare a puterii de către un grup mic. Michels a numit această descoperire "Legea de Fier a Oligarhiei".

Pare simplu, dar teza lui Michels are implicaţii profunde. Noi credem, sau sperăm, că suntem conduşi pe bază de consimţământ, prin delegare democratică. În condiţiile în care există o ierarhie, credem că aceasta este sau trebuie să fie rezultatul meritului, a unor proceduri corecte de promovare. Or, ceea ce Michels ne arată este că o organizaţie complexă nu poate fi cu adevărat democratică.

În mod specific, ţinta analizei lui Michels este partidul politic. Într-o democraţie contemporană, partidele politice sunt actori importanţi ai democraţiei. Ne-am aştepta, aşadar, ca acestea să fie, ele însele, democratice. În fond, ce membru raţional de partid intră, de bunăvoie, într-o organizaţie unde nu este altceva decât un argat pe moşia liderului de la "judeţeană" sau de la "Centru"?

Abordarea lui Michels este deosebit de ingenioasă. El s-a concentrat asupra unui partid anume, social-democraţii. În fond, social-democraţii germani erau, în contextul vremii, radical-democraţi. Însă realitatea organizaţiei de partid, aşa cum a dezvăluit-o Michels, era cu totul alta. Paradoxal, o organizaţie formată în jurul principiului Egalităţii, se dovedea, sub lupa sociologului, ca fiind una extrem de inegalitară. Dominată de o oligarhie.

Dar ce este această oligarhie? Termenul provine, evident, de la greci. La origine, era regimul în care cei puţini şi răi guvernează în propriul lor interes, adică în dispreţul interesului public. Tot din timpurile filozofiei clasice, oligarhia a mai fost considerată ca fiind regimul în care conduc cei cu bani, nu cei cu virtute.

Michels a descoperit, aşadar, că partidele politice, indiferent de pretenţiile lor doctrinare, tind să se structureze ca structuri oligarhice. "Democraţia", pentru acestea, este doar o vorbă goală de conţinut. Sunt dominate de un grup mic, ale cărui scopuri sunt egoiste şi care se perpetuează pe sine la Putere.

Unde ne lasă această analiză a lui Michels? Ar fi multe de spus, însă aş vrea să rămânem puţin la această noţiune de "oligarhie". Trăim vremuri în care discursul politic este extrem de personalizat. Mulţi întreabă: "Ce a făcut Cutare?". Sau exclamă: "Jos Cutare!".

Analiza lui Michels ne arată însă că problema este altundeva. Iar rezolvarea nu este deloc simplă. Partidele politice, argumentează Michels, nu evoluează de la sine, spontan, în organizaţii democratice. Dimpotrivă, ele tind să fie dominate de grupări cinice şi deviante.

De aceea democraţiile consolidate au introdus reglementări stricte cu privire la organizarea şi funcţionarea partidelor politice. Tocmai pentru ca partidele politice, indiferent de cât de "liberale", "creştin-democrate" sau "socialiste" se pretind, să nu fie acaparate de o Mafie a oamenilor cu bani şi fără principii morale.

O trecere în revistă a reglementărilor cu privire la partidele politice ne lămureşte impactul ideilor lui Michels. În Germania, partidele sunt organizate pe baza unei legi speciale, din 1967. Printre altele, aceasta stabileşte alegeri interne libere, prin vot secret. Legea germană a devenit apoi modelul pentru alte legi similare din Europa (pentru detalii, Fernando Casal-Bértoa et al., "Party Law in Comparative Perspective", Leiden 2012).

Democraţia modernă, în parte şi datorită analizelor clasice ale unor Michels, Weber, Mosca, Ostrogorski sau Wright Mills, este a partidelor politice reglementate, nu a partidelor politice "la liber", de tip "Cum s-o nimeri!". Democraţia internă este o valoare precisă. Alternativa este un regim cu partide transformate în instrumentul unor lideri care au interese divergente faţă de ale alegătorilor.