OMUL SMINTEŞTE LOCUL Stegarul de la oraş

Am aflat pe propria epidermă cât de greu e să te plimbi cu un steag prin oraş. Nu am făcut niciun soi de experiment, pur şi simplu mi-am cumpărat un drapel tricolor, cu tot cu lancea de lemn, din unul dintre târgurile duminicale de pe la periferia Capitalei. Cum vechiul steag, poziţionat pe balcon, îşi pierduse vioiciunea coloristică, am decis că un înlocuitor e bine venit. Dacă în interiorul târgului întrebările de care m-am ciocnit au fost normale (De une l-aţi luat?; Cât a costat?) "afară" pe stradă, registrul s-a schimbat şi pur şi simplu o parte dintre oameni au devenit uşor agresivi, doar pentru că ţineam în mână un drapel tricolor. Da ştiu, personaje de mucava, popularizate ostentativ pe la anumite televiziuni de ştiri au dus într-o zonă mai puţin frecventabilă şi îndeletnicirea de stegar, dar mă gândeam că una e una şi alta e alta.

Trebuie să recunosc că a existat o întrebare care m-a deranjat mai mult decât alta, ambele repetându-se. Când am fost chestionat dacă vin de la meci - era însă mult prea de dimineaţă, chiar şi pentru partidele din ultimele divizii posibile - am zâmbit. "De unde l-ai furat?", m-a deranjat, dar m-am înfuriat cu adevărat când am fost întrebat dacă mă duc la un miting al unui partid care se pretinde purtător al steagului patriotismului sau dacă fac reclamă unui candidat cu nume de actor. Chiar aşa jos suntem dispuşi să ducem şi acest simbol? Tricolorul nu mai este drapelul nostru, este al unei echipe de fotbal, al unui partid?

Altfel, într-un alt plan, care se interferează cu cele de mai sus, am primit şi o ofertă să-mi vând steagul (de peste patru ori mai mare decât preţul de achiziţie), dar, în general, nu prea vând. În plus, suferisem deja prea mult alături de drapelul meu, nu se făcea să-l tranzacţionez la primul colţ de stradă.