OMUL SMINTEŞTE LOCUL Vasile, inima, pensia şi copiii

Vasile a murit şi a înviat. Nu e o blasfemie, aşa susţin actele medicale pe care nu le mai are.

Vasile are cinci copii, cel mai mare are 8 ani. A muncit enorm pentru ei. Nu să îi facă, ci să îi întreţină. Nu e o simplă laudă, se vede pe corpul său atletic/musculos că nu e un tip leneş.

Ne-am întâlnit la uşa terapiei intensive a secţiei de cardiologie. El cu ale lui, eu cu ale altora. La boli mă refer. Respectuos, dornic să comunice, vorbea şoptit ţinând în permanenţă mâna stângă la inimă. Nu datorită patriotismului, ci din cauza unei dureri personale. "Nu pot să vorbesc mai tare că simt că mă ia cu leşin. Am făcut infarct, din ală rău, mi-a zis doamna doctor". Nu am îndrăznit să-l întrerup şi să-l întreb dacă a auzit de un infarct bun. "Muncesc mult, am cinci copii, nici nu prea mănânc, nici nu am timp, uneori nici nu prea am ce, că suntem mulţi. Din primăvară mă tot lua aşa cu ameţeală şi cădeam pe jos, da mă săltam repede, mai sunt şi ţigan, să nu zică lumea că am luat-o pe băutură sau că mă dau lovit de la muncă. Car saci, sap, tai lemne, fac tot ce e nevoie, prind repede. Din vară nu mai puteam să respir deloc. Am căzut, m-a adus cineva aici, m-a pus pe picioare doamna doctor, foarte de treabă, m-a ajutat şi cu nişte acte mi-a dat şi nişte medicamente scumpe".

Vasile se luptă să "prindă" o pensie. Nu ştie dacă o merită - că el forţa mai are, doar că oboseşte - dar speră să o "prindă". Îi pare rău că nu mai poate munci. Până vine pensia nu prea mai vin bani în casă. A pierdut şi o parte din actele medicale, nu a avut bani să facă copii la "xerox", acum speră să îi dea doamna doctor nişte dubluri ca să se ducă cu ele la o altă comisie, că a mai fost la una unde a lăsat "originalele". Discută cu o asistentă, revine în sala de aşteptare mai plin de speranţă. "Ăsta e visul meu acum, să prind o pensie. E clar că eu 40 de ani nu mai apuc, să rămână pensia asta la copii, să le las şi eu ceva, să mor liniştit". Respiră greu. Reapare asistenta, îi dă nişte copii ale unor acte medicale şi îi strecoară ceva în palmă, nişte bani, Vasile îi mulţumeşte, mult, dar decent. Se reaşează pe scaun. De la o vreme şi bucuria îl oboseşte. A rezolvat ceva. Pleacă, în parcarea spitalului îl aşteaptă una dintre cele mai nenorocite maşini pe care le-am văzut. E plină. Un şofer ("a fost o pomană să prind maşina asta, i-am dat 45 de lei să ne aducă la Târgovişte") şi cinci copii ("dacă tot veneam am zis să facă şi ei o excursie cu mine, că tot nu i-am dus nicăieri").

Excursie la terapie intensivă! Sună cel puţin ciudat. Copiii se bucură.

Vasile pleacă spre cealaltă comisie cu tot alaiul de suflete.

Are un vis.

O pensie pentru copiii lui.