OPINII Ceva e putred în Dania liberală

În vacarmul declaraţiilor, al analizelor şi comentariilor provocate de rezultatul referendumului, s-a trecut cu o neproductivă seninătate peste o luare de poziţie ce, cu siguranţă, spune o mulţime de lucruri interesante despre ce se întâmplă azi, dar, mai ales, ce se va întâmpla de mâine în PNL. Este vorba despre apelul lui Ludovic Orban, preşedintele organizaţiei Bucureşti, care, susţinut în unanimitate de liderii filialei, a cerut conducerii centrale a partidului să abandoneze guvernarea şi să treacă pe băncile opoziţiei. Cererea dlui. Orban, primită cu stupoare la nivelul biroului executiv al PNL, a fost pusă în discuţia delegaţiei permanente, care s-a grăbit să o respingă cu o largă majoritate, singurul vot în favoarea opiniei susţinută de ministrul Transporturilor fiind cel al lui Vlad Moisescu, nimeni altul decât şeful grupului de consilieri al premierului Tăriceanu. Pentru oricine urmăreşte cu o minimă atenţie scena politică, episodul consumat în urmă cu puţine zile nu poate fi interpretat decât ca lovitura de gong care anunţă maiestuos schimbările radicale ce vor avea loc într-un partid ce astăzi mai este condus de C. P. Tăriceanu. Pentru cât timp? Infinit mai puţin decât îşi imaginează acesta.

Principala calitate a lui Ludovic Orban este ataşamentul necondiţionat faţă de Dinu Patriciu. Asta nu înseamnă, Doamne fereşte, că dl. Orban nu gândeşte singur; că nu are puncte de vedere care îl reprezintă cu vârf şi îndesat; că nu descoperă în jurul lui o mulţime de oameni pe care îi preţuieşte, şi o altă mulţime faţă de care nutreşte o adâncă aversiune. Nimic din ceea ce e omenesc nu lipseşte din firea "omului cu chitara"; ceea ce îi dă însă, până la urmă, o notă cu totul aparte este precizia cu care rezonează exact pe aceeaşi lungime de undă cu dl. Patriciu. Nu ne permitem să punem în discuţie şi să ne întrebăm dacă mimetismul acesta dus la extrem este sau nu este rentabil (fireşte, din punct de vedere politic) pentru preşedintele PNL Bucureşti, dar asta nu face decât să sporească interesul cu care credem că cererea explicită adresată premierului Tăriceanu de a-şi strânge lucrurile şi a evacua Palatul Victoria nu se leagă pentru nimic în lume cu spectacolul care s-a jucat până acum. Păi, în primul şi în primul rând, nu putem să nu ne întrebăm de ce dl. Patriciu a apelat la o cale atât de ocolită şi de publică, în situaţia în care consideră că dl. Tăriceanu e deja un premier expirat, şi nu i-a spus cu blândeţea care îl caracterizează, de la prieten la prieten: "Măi, Căline, sunt foarte/mulţumit (la alegere) de tot ce-ai făcut, dar e timpul să te mai şi odihneşti şi să punem în locul tău pe cineva cu forţe proaspete". Cred că un liberal autentic aşa ar fi trebuit să procedeze şi, poate, Călin Popescu Tăriceanu ar fi înţeles şi ar fi ştiut imediat ce are de făcut. Dinu Patriciu nu numai că nu i-a spus un cuvânt, dar nici măcar dl. Orban, cândva unul dintre cei mai zeloşi şi mai combativi apărători ai premierului-preşedinte, nu a găsit cu cale să-i sufle un cuvânt şi să-l pună în gardă faţă de ce i se coace. Aşa că, exact în clipa în care dl. Tăriceanu interpreta cu profunzimea şi cu clar-viziunea care îl caracterizează scorul de 75% obţinut de preşedintele-suspendat ca pe "o a doua şansă acordată de români lui Traian Băsescu", cu un bonus de 1 milion faţă de voturile din 2004, dl. Orban îi spunea direct în faţă că, pentru cât a arătat că poate, a venit vremea să treacă în retragere.

Sigur, cineva s-ar putea gândi la cererea lansată de Ludovic Orban ca la o fumigenă în spatele căreia fostul şef al campaniei PNL încearcă să-şi ascundă "performanţa" (nu-i uşor să-ţi convingi peste 60% din electorat să voteze cu Băsescu) şi, ca atare, chiar nu merită să i se dea prea multă importanţă. Cine subscrie la o asemenea citire a faptelor se face vinovat că îl scoate din analiză pe Vlad Moisescu, un personaj despre care, chiar dacă niciodată nu se poate vorbi cu plăcere, ocupă un rol care, cel puţin teoretic, nu-i permite nici o disociere publică de şeful lui direct. Sigur că în cazul "Domnului 10%" (cum îl răsfaţă cei cu care lucrează) e greu să vorbeşti de coerenţă şi, cu atât mai puţin, de loialitate. Principala lui calitate e să-i vândă pe cei care i se par că nu-i mai pot aduce un profit, dar nu e simplu de trecut peste adevărul că, aşa cum e, C. P. Tăriceanu este rezultatul trudei de ani a tandemului Bogdan Olteanu - Vlad Moiescu. Cui şi pe ce preţ se dovedeşte azi Moiescu dispus să-l livreze pe preşedintele-prim-ministru? Să fie eliminarea unei trepte care a ars până şi ultimul strop de carburant şi de care nu mai are nimeni nevoie şi în, cazul acesta, lui Dinu Patriciu îi revine misiunea să plaseze un înlocuitor? Sau să fie clipa mult-aşteptată în care paloarea cadaverică (politic) a premierului Tăriceanu deschide bătălia pentru succesiune şi Bogdan Olteanu mută grăbit un pion în deschiderea unui meci care se anunţă extrem de complicat? Când şi în ce formulă îşi va face intrarea în competiţie Crin Antonescu? Câţi membri şi câte organizaţii PNL vor răspunde cu docilitate şi cu spirit de suprem sacrificiu la apelul la unitate al lui Tăriceanu şi vor accepta să dispară în neant pentru a plăti gafele cosmice ale unei conduceri ostile propriului partid? Sunt întrebări grave şi dureroase, ale căror răspunsuri le vom afla într-un viitor extrem de apropiat. Pentru că e limpede, în Dania liberală ceva e putred. Al naibii de putred!