OPINII De ce s-a renunţat la garantul emisiunilor de obligaţiuni?

Dacă ne uităm la dobânzile plătite de companiile care au lansat în ultima vreme obligaţiuni observăm că, în multe cazuri, acestea rivalizează cu dobânzile aferente creditelor de nevoi personale în lei. Întrebarea care se pune este de ce au preferat respectivele companii să vină la bursă în condiţiile în care, cel puţin teoretic, ar fi avut acces la dobânzi mai bune din partea băncilor?

Un prim aspect de luat în calcul este lipsa garantului. Actualele emisiuni de obligaţiuni sunt negarantate, ceea ce le reduce costurile dar în acelaşi timp măreşte riscul pentru investitori. Una e să ai în spate o instituţie mai solidă care să confirme că împrumutul va fi achitat la scadenţă şi alta e să ai în spate doar bunele tale intenţii. În lipsa garantului, principalul cârlig de marketing rămâne dobânda care merge deseori în zona de 8-9% pe an pentru emisiunile în lei (dar am văzut şi 6,5% pentru cele în euro).

E mult 8-9%? Raportat la un depozit la termen care plăteşte 2-3% (în cazurile fericite) pentru scadenţa la un an, la titlurile de stat care mergeau până la 5% pe cinci ani, emisiunile de obligaţiuni corporative cu scadenţe mai lungi ar trebui să supraliciteze, astfel încât e normal să avem dobânzi de peste 5% dacă se cer banii pe mai mult de patru ani. Ca să nu mai pomenim că statul oferă alt gen de încredere iar dobânzile la titlurile de stat nu se impozitează.

Cât de mare ar trebui să fie însă această prima de risc (vorbesc de riscul indus de lipsa garantului)? Depinde de nevoia de bani a fiecărei companii şi de obiectivele sale. De pildă, dacă intenţionează să se listeze ulterior, dobânzile mai bune oferite la emisiunea de obligaţiuni pot contribui la creşterea notorietăţii şi, implicit, la un grad mai mare de subscriere la demararea ofertei publice.

Până la urmă, principalul criteriu pe care trebuie să îl aibă în vedere cei care vor să cumpere obligaţiuni ar trebui să fie bonitatea emitentului. Cât de mare e compania, ce rezultate a obţinut în ultimii ani, care îi sunt perspectivele pe termen mediu? Dacă răspunsurile la astfel de întrebări sunt nesatisfăcătoare, o dobânda chiar şi de 10% pe an pentru obligaţiunile în lei nu e suficientă. Chiar dacă în octombrie Ministerul Finanţelor nu a vândut prin Trezorerie titluri de stat pentru populaţie, există la bursă titluri de stat pe patru ani cu dobânda de 4,5% şi care în prezent se tranzacţionează în jur de 103% din valoarea nominală. Sigur, un randament net de 4% nu se compară cu 8%, cât ar fi câştigul din obligaţiunile corporative, dar nici riscurile nu sunt comparabile dacă nu există o umbrelă de protecţie.

Interesant de remarcat, cu excepţia obligaţiunilor statului care se tranzacţionează la bursă binişor peste valoarea nominală (mă refer la titlurile de stat pe patru ani), emisiunile corporative listate nu au primit bonusuri care să reflecte atractivitatea dobânzilor, ceea arată că preţul plătit iniţial de investitori în cadrul plasamentelor private este considerat corect de către piaţă (vezi obligaţiunile Elmas ori Agroland).

Ca să revenim la întrebarea din titlu, emitenţii au preferat să nu se împrumute de la bănci şi au apelat la investitori privaţi fie pentru că aveau intenţia să se listeze, iar emisiunea de obligaţiuni era o componentă de branding (şi o bună ocazie pentru îmbunătăţirea rezultatelor financiare în următoarele luni), fie pentru că au preferat să plătească o dobândă apropiată de cea solicitată de bănci fără să aibe însă parte de limitările respectivului parteneriat (investitorii nu controlează precum funcţionarii bancari cum se respectă destinaţia indicată a fondurilor şi nici nu solicită gajuri), fie pentru că pur şi simplu nu erau finanţabili la costuri rezonabile de către bănci (vezi firma imobiliară cu afaceri de un milion de lei şi pierderi anul trecut care a reuşit recent să listeze pe AeRO o emisiune de obligaţiuni de cinci milioane lei).